Șase ani de podcast

Șase. Nici sași, nici saci și nici măcar sate sase. În curând fac șase ani de podcast, 450 de ore înregistrate (și încă câteva prin diverse alte locuri). Văzusem acum ceva vreme un articol de-al lui Călin Biriș în care vorbea despre primul lui an de podcasting, și recunosc că m-a amuzat ideea de a scrie și eu un articol despre experiența mea. Dar nu vreau să scriu numai despre ce am învățat - ci și despre cum s-au simțit anii ăștia de podcast.

ICR Podcast nu e podcastul perfect

Când am pornit ICR Podcast cred că știam doar trei podcasturi românești mai serioase. Sceptici în România, cel al lui Florin Roșoga și cel al lui Răzvan Burz. Pornise și trecuse un prim val de vloggeri, toată lumea începea să vorbească despre instagram și singurul sfat pe care îl primisem a fost să nu cumva să facem episoade mai lungi de 10 minute că lumea nu are timp de așa ceva pe net. Am început să fac podcast cu Ovidiu pentru că amândoi aveam discuții faine care ar fi putut fi vag interesante și pentru alții - și am decis să le înregistrăm.

Încă de la început ideea a fost să nu facem podcastul perfect. Nu o să stau niciodată să dau sfaturi despre ce hardware să-ți iei, despre ce prelucrări să faci, despre cum trebuie făcut un podcast. Fă-l cum vrei tu. Aia a fost ideea noastră: să facem noi unul prost ca să vină alții să-l facă mai bine. Am făcut un podcast fără structură, fără o agendă prestabilită, fără o temă anume. Am discutat într-o săptămână despre Star Trek, în alta despre situația politică.

Și nu vreau să zic că din cauza noastră a explodat podcastul în 2015, dar Ovidiu pe-atunci era unul din cei mai citiți cinci oameni din România, și podcastul a prins automat vreo 2000-3000 de ascultători - de fiecare dată când punea o postare la el pe blog. Dar publicul era needucat - nu știa să folosească aplicațiile de ascultat podcasturi, și foarte puțini știau să ne găsească pe-acolo. Am pus umărul serios la treaba asta. Așa am reușit să ajungem ca din 200 de oameni să facem 300, 500, 700 de ascultători pe fiecare episod - chiar dacă nu-l mai anunțam pe bloguri.

Recunosc că a durut în momentul în care lumea s-a făcut că nu a auzit de ICR Podcast, deși prin perioada asta încep quiz-urile pe facebook sau pe bloguri cu „voi ce podcasturi ascultați?”. Cred că asta a durut mai tare decât „e slab” - dacă-mi zici că ce fac e slab, e ok, pot înțelege, dar să minți că n-ai auzit? That sucked, mai ales venind de la oameni pe care îi știam în aceeași „bulă”, și care nu aveau cum să rateze programul. Doare pentru că sunt oamenii despre care știi sigur că au auzit de ce faci, dar nu vor să îți recunoască lucrul ăsta, pentru că au ei diverse antipatii sau invidii personale. E dezamăgitor pentru că teoretic sunt oamenii din cercul tău, care ar trebui să te sprijine. N-au știut cum să se ascundă mai tare.

Treaba asta are două fețe - prima, că tot ce am făcut a trebuit să facem noi și puținii entuziaști din jurul nostru. A doua, că ceea ce am avut a fost un răspuns real - rezultate organice, reale, neumflate artificial. Ne-au ascultat cei care ne-au plăcut cu adevărat - așa că pe final am rămas cu 700-800 de fani - oameni care pot foarte bine să umple o sală de dimensiuni medii. E ceva. E bine. Și oamenii ăștia sunt cei care compensează pentru toată nepăsarea celor care ar fi trebuit să ne sprijine. Și știu că ei au răbdare și înțelegere și așteaptă să ne mai trezim noi din când în când să mai spunem ceva în microfon.

Lucruri învățate? Probabil cel mai important a fost să mă opresc din a gândi în absoluturi, chiar dacă par tentant de corecte ideile respective. Apoi, am învățat că atunci când vrei să fii amuzant nu prea ești, și se simte că forțezi lucrurile. Dar cred că cel mai important lucru pe care l-am învățat de la ICR Podcast, și pe care l-am repetat de vreo câteva ori când am fost întrebat, a fost că de fapt problemele noastre sunt destul de simple, și că ar trebui înainte să rezolvăm problemele mari ale omenirii să rezolvăm problemele noastre personale și să încercăm să ne facem treaba mai bine. După aceea, dacă mai e vreme, rezolvăm și problemele omenirii.

ICR Podcast a fost și va fi mereu un proiect de amatori. Ascultătorii din România au nevoie de proiecte curajoase - nu neapărat proiecte șlefuite, perfecte din punct de vedere al prezentării, ci proiecte care vorbesc unui public care are nevoie de acel program. E un pic bizar cum proiectele cele mai bine făcute tehnic sunt și cel mult mediocre ca și conținut. Știu că e un calcul cinic - conținutul mediocru și prelucrarea de calitate pot să-ți aducă un număr bunicel de ascultători. Dar nu e suficient, după cum o arată câteva zeci de alte podcasturi.

Podcastul de Istorie

Despre podcastul de istorie am mai vorbit pe blog, la vreo șase luni după ce l-am lansat. Aveam deja câteva lecții învățate de la ICR Podcast, și știam că nu voi putea face singur față unui proiect atât de mare. Este proiectul la care am învățat cel mai mult, și la care și eu și Sergiu învățăm perpetuu. Când l-am început nu știam nici cum să citesc o carte de istorie, cum să iau notițe, și nici măcar cum să abordez un subiect. Mi-aș dori să pot reface primele episoade, dar mi-e teamă că aș aborda atât de diferit lucrurile încât ar exploda într-o serie separată (serios, cred că despre Alexandru am avut cel mult două episoade).

Ce am descoperit este că mare parte din istoricii români au o lipsă teribilă de empatie față de publicul lor, și nu fac un minim efort de a-l înțelege. Că ei cred că publicul lor sunt alți istorici, și abordează ca atare subiectele. Că e plin de istorii prescurtate sau istorii foarte în detaliu, dar sunt prea puține lucruri scrise pe gustul populației generale, fără doctorat pe subiect.

Inițial doream să facem o istorie a României, dar România nu a trăit într-o izolare perfectă între Dunăre, Nistru și Tisa. Că fenomenele istorice sunt treburi mai mari ca o națiune, că ideea noastră de națiune e atât de tânără încât încă mai stă sub semnul întrebării dacă e o idee corectă sau nu. Am aflat cu uimire că suntem un popor mai divers și mai multicultural decât ne așteptam, că și noi ca și alte nații suntem un popor de mai multe popoare, de mai multe tipuri de oameni. Și că nu suntem ceva special (decât că, totuși, suntem).

Interacțiunea cu oamenii care ne ascultă a fost însă cea mai bună treabă. Întotdeauna îmi tresaltă inima când ne mai scrie cineva că ascultă cu plăcere podcastul pe care îl facem. De-aia îl facem, ca oamenilor să le fie util și plăcut.

La Podcastul de Istorie însă am aplicat lecțiile pe care le știam de la ICR Podcast. Știam că din jurul meu, din „bulă” foarte puțini o să mă încurajeze sau ajute. Că bula e plină de oameni care real nu au timp să asculte ceva la care nu se pot scandaliza. Că le e mai ușor să urle că nu se face nimic decât să sprijine un proiect atunci când el chiar se face. O zic cu un pic de amărăciune, dar există un revers - că Podcastul de Istorie și-a făcut el singur, în mod natural, bula lui. Că acolo avem oameni interesați, și am descoperit proiecte faine ca cel al Călinei și al lui Natan.

Alte podcasturi

Mă pregăteam să închid aici postarea, dar cineva m-a tras de mânecă și mi-a zis că în curând se va face podfestul și risc ca după așa o postare cineva să mă-ntrebe și pe mine două-trei chestii despre podcasturi. Ca să elimin acest risc, o să zic aici ce e de zis.

Calculasem că sunt peste 1300 de podcasturi românești, cu peste 400 active. Numărul celor bune e, probabil, sub 20; e foarte puțin probabil să poți face un top 20 și să poți avea doar podcasturi bune. Mediocre, vreo 50. Restul sunt fie mai jos, fie cer să fie descoperite. E greu să le descoperi, pentru că acum piața producătorilor de podcasturi e ocupată de o pătură foarte subțire, care bate foarte mult sub procentele care țin închise restaurantele pe vremea pandemiei COVID.

Supra-reprezentarea unui singur domeniu e dăunătoare pentru podcasting pentru că alungă o mulțime de oameni cărora podcasturile li s-ar potrivi și s-ar încadra bine în stilul lor de viață, dar le e imposibil să găsească ceva bun. Și argumentam că mereu mai e loc de un podcast dar ar mai trebui subțiat din astea care sunt acum, pentru că la un moment dat îți dai seama că sunt doar zgomot și mai mult încurcă. Mă miră insistența lor, mai ales după ce le-a zis Dragoș Stanca că există 3.2 milioane de ascultători de podcast, dar ei au doar 100 de descărcări pe episod, și asta dacă a dat share invitatul la el pe Facebook. Dar bănuiesc că există niște meserii unde nu prea contează dacă îți pierzi timpul sau nu.

Aștept cu nerăbdare perioada post-pandemie, unde oamenii își vor da seama că nu mai doresc să sacrifice ora aia de înregistrare, și ar fi mai bine s-o petreacă în club. Și îmi doresc ca cât mai mulți să meargă pe video, că de fapt ei asta vor, să facă tiktok-uri de jumătate de oră, nu să facă un program valoros. Atenție, nu spun că podcasturile pe care le fac ei sunt lipsite de valoare - doar că nu sunt suficient de valoroase cât să treacă dincolo de îngustimea unei bule ignorante și autosuficiente. Dacă ai n interviuri cu aceiași oameni de marketing nu poți spune că aduci valoare, mai ales când îi treci printr-un filtru de întrebări standardizate unde răspunsurile sunt pregătite cu mult înainte de a începe înregistrarea.

Bula podcasturilor se va sparge, așa cum s-a spart bula blogurilor. O să rămână câteva podcasturi consecvente, nu neapărat cele mai bune, și o să rămână o formă de ecou pentru show-uri YouTube care tot folosesc eticheta asta de podcast de parcă eticheta asta ar putea înlocui lipsa de imaginație și conținut. Podcastul de Istorie își poate permite să trăiască fără interacțiune cu impostura din domeniu, iar ICR Podcast e etern, indiferent dacă va mai exista vreun episod sau nu.

De fapt, ar mai fi multe de zis. O să le aflați pe toate din prezentarea mea de la podfest. /s