De ce credeți că artiștii își remasterizează înregistrările vechi? Există o modă recentă în care trupele vechi care mai știau să cînte (și ai căror membri sunt încă în viață) să îsi remasterizeze albumele și să le scoată din nou spre vînzare. Oasis, de exemplu, a lansat zilele trecute ‘Definitely Maybe’. Pink Floyd relansează „The division bell”. De la trupele mari din anii ‘70, mai toate variantele de albume pe care le găsești pe net (legal) sunt remasterizări. Motivele sunt mai multe, și sunt sigur că cele mai multe îmi scapă, dar mai jos aveți cîteva din ele:În primul rînd, „the gravy train”. O remasterizare cere efort minimal și e posibil să atragă vînzări, mai ales în online. Aproape zero efort, 100% cashing in.

Să trecem în revistă cîteva (posibil 7, așa le-a organizat comentatoarea mea) puncte în care feministele de rit nou se înșeală. 7 greșeli clasice, așa cum sunt ele ilustrate de comentatoarea Oana pe postarea despre PolFem. 

În weekend-ul trecut (9-11 mai 2014) a fost East European Comic Con în București, la Romexpo. Am ajuns acolo în ziua a doua, sîmbătă, și, din cîte am înțeles, cea mai aglomerată zi ca și număr de vizitatori. Cîteva gînduri legate de organizare și de fenomenul Comic Con în România:

Mă amuză povestea cu mutatul autostrăzii pe Olt. Sigur că se mută pe Olt, toată lumea aștepta lucrul acesta, cred că Vali scria de cîțiva ani că aia de pe Olt are mai mult sens (a se citi: Uzinele Dacia Pitești).

Foarte multă lume a comentat despre ieșirea lui Ponta la adresa unor „fasciști bătrîni și cam anti-români”. Pentru cei care nu cunosc încă, Ponta a aruncat cu termenul „fascist„, demascînd două aspecte ale personalității sale: comunistul/socialistul îndoctrinat și sluga Rusiei. Îmi doresc să explic termenul: în termeni mai simpluți, cît l-am înțeles și eu. Nu sunt un expert, dar am petrecut ceva timp de-a latul internetului, să înțeleg despre ce e vorba.

În mod normal aici aș fi pus cronica de la Amazing Spider-man 2. V-aș fi scris despre un spider-man mai cocalar, complet adaptat vremurilor, tipologia ‘douche-bag’ care își omoară prietena (pe Emma Stone) din neglijență. Mă rog, aș fi preferat să fie Dunst în locul ei, dar aia e altă discuție. [Atenție! Fraza anterioară conține spoilere!]

Mă amuză o poveste ce se desfășoară acum în State, unde, acum cîteva zile, Avril Lavigne a lansat o nouă piesă. Nimic extraordinar aici cu excepția faptului că videoclipul (deloc extraordinar) a fost considerat rasist față de japonezi. Numai că nimeni din state nu a reușit încă să găsească japonezi ofensați.

Cînd eram mic eram terifiat de ideea de a duce flori învățătoarei. În clasa I, cînd maică-mea mi-a dat florile în mînă să i le duc învățătoarei m-am făcut mic: nu știam ce trebuie să-i zic, ce trebuie să-i transmit, ce idei extraordinare trebuie să emit ca să justifice faptul că eu înmînez florile învățătoarei. Mai ales că dacă era după capul meu, nu vedea nicio floare de la mine.

Există tentația extraordinară de a face aceeași glumă care niciodată nu cred că a fost mai potrivită decît la acest film. O să o fac de la început, ca să mi-o scot din sistem, după care o să vorbim (în cele din urmă) despre Need for Speed (2014).

Acum cîteva luni vă povesteam despre exemplul extraordinar al unei fetițe care a pus niște apă să fiarbă la microunde și după aceea a udat cu apă „bio” și cu apa de la microunde niște flori. Ce este mai enervant e că nimeni nu s-a gîndit că poate fata chiar a stropit cu apă fiartă florile (și normal că s-au uscat) pentru că copiii chiar sunt atît de proști.