În articolul anterior am scris despre vechiul internet și am amintit lucrurile cele mai importante pentru mine. Unii au prins internetul dinaintea mea: BBS-uri și Usenet groups, alții și-au amintit de lucruri pe care eu le uitasem, alții și-au reamintit de lucruri pe care ei le uitaseră. Sigur, nimeni nu a uitat cum sună un modem, așa cum e foarte dificil să uiți cum sună o casetă cu un program Z80. Oricum, ținta mea era un pic diferită, nu mă gîndeam că o să stîrnesc atîtea nostalgii (inclusiv în mine). Nu sunt un fan al nostalgiilor, sunt încă prea tînăr pentru așa ceva.

Cei mai mulți dintre cititorii mei nu își mai amintesc o epocă fără facebook. Fie pentru că pe-atunci Internetul nu era la fel de interesant și găseai chestii care te interesau pe tine direct prin Google (sau search-engine-ul de la yahoo, ce vremuri!), fie pentru că multă vreme Internet a însemnat yahoo+messenger+IRC.

Umblă zilele astea diverse articole despre cum e tratată poliția română. Și nu zic, poate că sunt abuzuri uneori, dar hai să vedem două cazuri. Primul, de la Mariciu (via arhi):

Într-un experiment social extraordinar, facebook a reușit să manipuleze emoțiile utilizatorilor. Cam asta a fost una din temele mari care a dominat clickurile zilele trecute. „Așadar, în ianuarie 2012, Facebook a manipulat fluxurile de știri asociate conturilor a aproximativ 700.000 de utilizatori, astfel încât să afișeze predominant știri negative sau pozitive. După o săptămână, cei care primiseră știri negative și deprimante postau, la rândul lor, statusuri negative și deprimate. În schimb, cei care văzuseră, 7 zile la rând, postări optimiste și pozitive afișau, și ei, subiecte pozitive pe propriile pagini”.

Citeam de curînd despre regula de 1% din cultura de Internet, sau de proporția 90-9-1. Regula asta spune că sub 1% dintre cei dintr-o comunitate online produc conținut; proporția fiind undeva la 90% de vizitatori neimplicați, 9% contributori, 1% creatori. Asta pune „we are the 99%” într-o altă perspectivă; oricum, în momentul în care compari cu 20-80 din principiul lui Pareto, începi să-ți pui întrebări. Ajungi și la niște răspunsuri, de exemplu ’e prea multă lume pe Internet’ sau ’e greu să faci ceva original’. Cred eu că întotdeauna a fost, dar oamenii au făcut-o pentru a-și oferi satisfacția de a crea ceva original; și de a fi răsplătit de societate pentru asta (poate chiar printr-un act comercial).

Adevărul găzduiește un articol despre Manga, aparent numele japonez al teribilului flagel al pornografiei infantile legale. Scandalizați, românii pot afla că în Japonia pornografia infantilă este legală. Numai că, desigur, e un exemplu de jurnalism făcut cu picioarele, și, în cazul articolului Adevărul, probabil un rezumat al cîtorva articole din tabloidele de limbă engleză gen CNN sau DailyMail. Atenție, articolul din Adevărul are ca și cuvinte cheie următoarea listă:„manga, japonez, sex, violenta, pornografie infantila, benzi desenate, animatie, abuzuri sexuale, minori”, deci e clar că e nerecomandat celor care au ezitări în legătură cu aceste subiecte.

Sunt o sumedenie de puncte de vedere care se învîrt în jurul atașamentului românilor față de Simona Halep. Sunt mulți care o să posteze pavlovian „mîndru că sunt român” – cam aceeași oameni pe care i-ați auzit că se pișă pe el de vot. O să vedeți niște oameni care contestă mîndria ‘românilor’, amintindu-ne că nu e o victorie a românilor, ci a Simonei Halep.

De ce credeți că artiștii își remasterizează înregistrările vechi? Există o modă recentă în care trupele vechi care mai știau să cînte (și ai căror membri sunt încă în viață) să îsi remasterizeze albumele și să le scoată din nou spre vînzare. Oasis, de exemplu, a lansat zilele trecute ‘Definitely Maybe’. Pink Floyd relansează „The division bell”. De la trupele mari din anii ‘70, mai toate variantele de albume pe care le găsești pe net (legal) sunt remasterizări. Motivele sunt mai multe, și sunt sigur că cele mai multe îmi scapă, dar mai jos aveți cîteva din ele:În primul rînd, „the gravy train”. O remasterizare cere efort minimal și e posibil să atragă vînzări, mai ales în online. Aproape zero efort, 100% cashing in.

Să trecem în revistă cîteva (posibil 7, așa le-a organizat comentatoarea mea) puncte în care feministele de rit nou se înșeală. 7 greșeli clasice, așa cum sunt ele ilustrate de comentatoarea Oana pe postarea despre PolFem. 

În weekend-ul trecut (9-11 mai 2014) a fost East European Comic Con în București, la Romexpo. Am ajuns acolo în ziua a doua, sîmbătă, și, din cîte am înțeles, cea mai aglomerată zi ca și număr de vizitatori. Cîteva gînduri legate de organizare și de fenomenul Comic Con în România: