Scria ieri Ovidiu despre protestocrație, și despre felul în care trăim cu impresia că numai ieșind în stradă se pot rezolva anumite probleme. Cel mai mult mi-a plăcut acest fragment:

Am ținut ieri o prezentare despre piraterie. Din păcate, am ținut prezentarea în fața a 6 oameni, din care 5 îmi erau cunoscuți; din fericire, discuția a reușit să chiar interesantă, și dintr-o prezentare de 30 de minute, cât mă gândeam că o să dureze, am dezvoltat subiectul pe vreo două ore.

A apărut o modă a scrisorilor „scrise de un tânăr (o tânără)”, de parcă vârsta nu foarte înaintată ar fi o garanție a altceva decât faptul că omul e mai naiv și mai impresionabil. Cea mai recentă e una adresată Bisericii Românie, și, ca toate celelalte, e lungă, lipsită de substanță și de sens. Dar nu e vorba doar de asta; e vorba de multe, multe alte scrisori, după cum se poate observa la o căutare pe Google. Și nu funcționează. Haide să vă zic și de ce.

Am de multă vreme o idee absolut genială. O idee pe care nu am nici talentul de a o promova și nici calitățile necesare pentru a o implementa, dar ideea e foarte valoroasă. E vorba de Internetul Local, și, mă gândesc, este direcția în care vor evolua toate rețelele sociale, sau, mă rog, cele mai inteligente. Câteva au făcut-o deja, chiar dacă un pic mai firav. Germenii sunt acolo, trebuie doar explorați.

Costi Rogozanu urăște clasa de mijloc, ca orice stângel ce se respectă și care urăște din toată ființa lui ceea ce este (altceva decât stângismul, pe ăla nu-l urăște).  Așa că mare mi-a fost mirarea când am văzut că mi-a adresat o scrisoare. Bine, nu mie, ci nouă, clasei de mijloc. Ăștia care suntem prea puțini, că socialiștii pe care îi iubește el atât de tare ne-au împuținat cât de tare s-a putut.

În așteptarea cărții „O istorie a Internetului în România” care va fi scrisă de niște #oamenifaini în momentul în care nu le va mai merge să facă campanii pe bloguri cu 10 lei pe articol, o să îi răspund lui Manu la întrebarea: „De ce nu există o carte de istorie a Internetului din România”. Una pe bune, care chiar să merite citită, nu cu oameni care cred că Internetul a început când au mers ei la primul Internet Cafe să aburească o gagică din Dolhasca care face facultatea (wink-wink) la Bucureș'.

Un film slab de la un cap la celălalt. Automata are un trailer interesant, din care transpiră primele motive pentru care va fi un film prost. Avem un Banderas care urlă: „cum? Vrei să aduci un copil în lumea asta?” și o explicație dată de o Melanie Griffith: „conceptul unei mașini care se repară singură denotă existența unei conștiințe”. Dați-mi voie să râd acum vreme de zece minute, după care să vă explic care e problema.

Vali a postat duminică clipul ăsta (mergeți la Vali, nu o să-i fac embed aici), și am ezitat între a-l ignora, a urla „bă, e prostie” și a comenta clipul pe-ndelete. Am ales să îl comentez spre oprobriul cititorilor mei libertarieni.

Quod Erat Demonstrandum este un film românesc despre comunism. E un film exact cum ne-am săturat de pe la 432 să tot vedem, și există, cred eu, două motive pentru care nu mai vrem să vedem fața aia urâtă a comunismului. Primul ar fi că  ne-am săturat să vedem fața hâdă a „celui mai drept dintre sistemele sociale” de pe lumea asta, aspirația tinerilor din ziua de azi. Al doilea ar fi că am obosit să ni se reamintească ce lași și ce mișei am fost, și ne-am săturat să ni se tot amintească faptul că e vina noastră pentru dezastrul moral în care ne aflăm.

Mă uitam la o prezentare de C++ de-a lui Bjarne Stroustrup, și a repetat acolo o idee care îmi e foarte familiară. Gânditul „în afara cutiei” e supraevaluat mereu. Oamenii gândesc prematur în afara cutiei și ajung să consume o cantitate enormă de efort pentru a reinventa într-o formă inferioară calitativ ceea ce există deja în interiorul cutiei.