Oh, miez de fier înfășurat în sârmă! Vino la mine!

Am fost demascat. Ovidiu a atacat temerile mele cele mai mari, pe care le ascundeam sub masca entuziasmului și al interesului. Că nu sunt suficient, că poate nu sunt suficient de copt pentru Solenoid. Că poate dacă Cărtărescu ar fi știut că îi voi citi cartea poate ar fi făcut-o mai puțin accesibilă, poate ar fi făcut-o disponibilă numai cu un buletin special pe care îl obții după ce predai la Humanitas fișele tale de lectură din Pinceon, Nicé și Borges. Ar fi trebuit, de bună seamă, ar fi fost un gest de responsabilitate din partea autorului. Așa însă avem parte doar de haos.

E sâmbătă, și cartea e departe. Geniul e departe, prim-planul literar e departe. Mă simt singur, pierdut în literatura poporană, ce nu-mi poate oferi acea înălțare morală și spirituală de care am nevoie. Intelectul meu urlă după Solenoid zgomotos și plin de tumultul furtunii intelectuale ce va să vină.

Oh, crudă așteptare! Unde ești tu, volum în care să mă regăsesc! Înfășoară-mă în sârmă și dă drumul la curent!!! Cărtărescu, e nevoie de geniul tău! Mână-ți curierii mai repede spre mine!

Tremur.

Un gând îmi trece prin minte. Intelectul nu poate rezista fără hrană, el în lipsa hranei se sfrijește și se disipează.

Din nou pe scurt, că nu e vreme.

Se închide o stație de metrou. Nu, nu se închide, dar ziariștii sunt puși pe făcut știri false și nu au vreme să afle dacă chiar se întâmplă așa ceva. A venit să calmeze lucrurile Ruxandra Predescu, și-a luat câteva minute să confirme „la botul calului” dacă se întâmplă asta. Nu se întâmplă.

Rivers of London e un roman fantasy pe care l-am citit destul de lent – nu neapărat pentru că este plictisitor, pentru că nu e, ci pentru că era romanul de citit seara, pe Kindle. Din păcate simt că i-am făcut o mare nedreptate, pentru că ideea fantastică pe care se construiește romanul chiar mi-a plăcut foarte mult, însă citindu-l fragmentat simt că nu l-am apreciat la adevărata valoare. În ciuda tuturor acestor circumstanțe, îl recomand – povestea e simpatică, e cu un polițist care vorbește cu fantome ca să rezolve o crimă bizară.

It’s a strategy since early 90s, at least, for the interviewers to ask questions about bugs. It’s a bad strategy and this tendency should stop: not only you don’t hire compiler writers, but you don’t necessarily want your hires to understand buggy code, you want them to write bug-free code.

Sunt două chestiuni mici pe care brașovenii ar fi fain să le ia în considerare, mai ales iarna. O să fie niște idei destul de greu de aplicat pentru că omul trăiește o eternă luptă cu logica, dar merită măcar să le ia în considerare și să le regândească.

Văzusem zilele trecute un articol despre cum România e cea mai bine reprezentată țară în echipa de speakeri motivaționali ai unui anume John Maxwell – unul din tipii mari al cărui mare succes în viață e să vorbească despre succesul în viață, sau ceva de genul ăsta.