M-a învățat cineva că dacă pun punctele la începutul titlului pun accentul mai tare pe sentimentele extraordinare care mă motivează și mă împing din spate. De-asta în titlu e foarte important să am cât mai multe… puncte puncte, pentru că așa voi putea… transmite un sentiment mult mai… enigmatic decât… dacă aș fi scris acest… text fără puncte de… suspensie.

Un lucru care devine obositor în jocurile de ultimă generație e nevoia obsesivă de a umple un spațiu prea mic (ecranul din fața ta) cu prea mult detaliu. Indiferent dacă e vorba de un joc de consolă sau un joc de PC, indiferent de cât de observabile sunt detaliile și, mai ales, de cât de greu e să le pui pe ecran (pentru că totuși costă în număr de triunghiuri aruncate în placa video), jocurile sunt acum supra-încărcate cu prea mult detaliu.

Se ia un articol despre tineri de succes. Se analizează, și se concluzionează inteligent că mai bine bogat și sănătos decât sărac și bolnav.

În 2007-2008 toată lumea îmi zicea de credite. Toată lumea vorbea de credite. Toată lumea vroia să își cumpere casă, chiar dacă un apartament cu trei camere costa 120.000€. Am întrebat pe toată lumea de ce mi-aș dori să mă îndatorez pe 30 de ani când eu habar nu aveam ce sunt ăia, că nu aveam decât 28-29 de ani. Nu m-au prea înțeles.

Și, mai ales, de ce?

Sunt pur și simplu curios. Nu am fost niciodată mare fan de versificație, iar proza lui nu e chiar cea mai cea de pe lume. Pe de altă parte, sunt curios de activitatea lui jurnalistică; aud că omul a fost un pic cam anti-semit, ca mai toți în epoca lui, și, altfel, un conservator. Dar nu știu prea multe despre poetul național, altceva decât că a vorbi despre poet e ca și cum ai urla într-o peșteră. Nu mă întrebați de ce, era chestie obligatorie de știut în școala generală.

Mă întreb dacă mai e nevoie de ceva care să ne demonstreze că aspirația naturală a umanității nu e libertatea individuală, ci tirania, și că libertatea e prima care e sacrificată pe altarul siguranței. E o întrebare retorică, probabil și voi simțiți la fel, dar poate că unii din voi nu sunt atât de convinși.

Aud că dl. Andrei Pleșu a declarat zilele astea că libertatea de expresie nu e parte din libertatea de expresie. Sau, mai exact și un pic semidoct, afirmă domnul Pleșu:

Am lucrat în mai multe birouri. Cred că felul în care arată un birou influențează destul de mult și felul în care îți faci treaba. Oricum s-ar întoarce problema, într-un fel lucrezi într-un birou cu niște perdele opace, pline de praf, care acoperă lumina soarelui și în alt fel o faci când vezi soarele dintr-o încăpere curată, aerisită. Desigur, aprecierile mele pot fi considerate superficiale, dar sunt lucruri care contează, și care creează mai multe nemulțumiri decât se crede pentru muncitorii white-collar.

Citatul zilei de ieri a fost:

Suntem în situația în România în care o secretară bună la o multinațională câștigă cât un ministru. Este absurd și inadmisibil să se întâmple astfel de lucruri. Cum valorifici munca lor și pe cine reușești să atragi în administrația publică cu astfel de salarii?

Cel mai discutat articol de ieri a fost articolul lui Ovidiu despre lungimea neregulamentară a fustei lui Carmen Iohannis. Întâmplător, tot ieri s-au împlinit 25 de ani de la revoluție. Nedeschizând televizorul pentru altceva decât transmisiuni sportive, nu pot să mă pronunț 100%; dar din câte vorbea Internetul cred că în sfârșit devenim amnezici în legătură cu 22 decembrie.