Unul din cele mai dureroase lucruri pe care le afli de-a lungul timpului e că nimic nu e original. Toată lumea mare s-a inspirat din altcineva și mai mare, omul pe care îl admiri tu ca și filosofie de viață afli că și-a inspirat-o din cartea unei persoane pe care o detești, care s-a inspirat din altcineva care era naiv, care s-a inspirat din altcineva care spunea că omul e o pasăre fără pene, și nici măcar nu suntem siguri că e ideea lui.

O chestie mai puțin știută e că toate hotelurile mari cer o sumă foarte mare, prohibitivă, pentru accesul la internet. Unele lanțuri hoteliere ajung chiar să ceară undeva la 20$ pe noapte. Pentru noi, care ajungem la astfel de hoteluri doar dacă plecăm în altă țară, WiFi-ul e foarte necesar: vrei să îți descarci ceva hărți, vrei să îți contactezi oamenii de-acasă să le scrii că ești bine, să le trimiți niște poze, lucruri de genul ăsta. Și totuși, dacă vrei să o faci trebuie să plătești de obicei o sumă exorbitantă.

La noapte se vor decerna premiile Oscar. Ceremonia va fi transmisă și la noi, de la ora 2 dimineața. Și nu îmi închipui de ce s-ar trezi cineva la ora 2 dimineața să se uite la o decernare de premii. Așa că, pentru a strica jucăria tuturor, să încercăm să răspundem la întrebarea: „Ce este premiul Oscar?”

De ceva vreme nu mai urmăresc știrile din România, prefer să le citesc în original, pe site-urile străine. Nici pe Facebook nu le mai caut; Facebook a devenit o chestie sufocată de „influenceri”, adică o gașcă de oameni de PR care cred că construiesc o comunitate inundând-o cu inepții în loc să o observe și să o sprijine să crească natural.

În iarnă râdeam de postările legate de spălatul vaselor. Fairy alesese prin Adi Hădean câțiva bloggeri care să se filmeze în timp ce spală vasele și să se simtă oameni mari: uite, în sfârșit am spălat noi vasele, nu doamnele, de parcă tocmai ar fi făcut un mare sacrificiu.

Cred că oamenii care au plecat peste hotare sunt foarte triști acum. România e adevărata păstrătoare a umorului, e locul unde umorul e îngropat adânc, adânc de tot, și din când în când mai descoperim o nestemată.

Această postare s-ar fi putut numi foarte bine și „De ce Karate Kid nu a învățat karate”, dar cred că nu vreau să mă amestec prea tare cu nostalgiile celor care erau copii în anii ‘80 și ‘90. Nu de alta, dar m-am luat prea recent de rap, nu mai vreau să spulber un mit al copilăriei. Ce scriu după aceea, despre cum generația cu cheia de gât e o generație cu nostalgii care ar speria orice om din lumea civilizată?

Dacă regret ceva pe anul 2014 e faptul că nu am ajuns să văd Interstellar, ca să vă povestesc ce film slab e. Așa că în imaginația cititorilor de bloguri, Interstellar a rămas un film genial, întrecut în calitate numai de Whiplash.

M-am săturat de filme în care matematicienii sau programatorii (sau oamenii tehnici în general) sunt descriși ca niște nebuni sau inadecvați din punct de vedere social (vezi aici o listă mai lungă). Dacă un om e pasionat de ceva ce publicul larg nu înțelege sau consideră inaccesibil, automat omul ăla e stigmatizat ca nebun fără să aibă vreo afecțiune reală, doar prea mult afect pentru ceva mai interesant decât cocalarismele uzuale.

Cum ziceam, am așteptat destul de mult remake-ul de la Heroes III numai pentru a fi dezamăgit teribil din prima. Lista de probleme mai jos: