Într-o discuție mai veche la care nu am apucat să răspund (mult de muncă, etc.) se discuta despre cum Huidu a făcut nu-știu-ce observații referitoare la Antena 3. Spunea Krossfire: „Dar bine, tocmai Huidu?”

„Flash-uri din sens opus” e evenimentul editorial al începutului de an, dacă e să mă iau după entuziasmul Facebook-ului. O carte cu povești cu polițiști de la rutieră și cu povești din trafic nu are cum să nu prindă – să nu uităm că până la urmă radiourile există pentru că există în România o puternică cultură a traficului auto. Cartea lui Marian Godină e această cultură transpusă în literatură și e imposibil să nu aibă succes. Acum cât de mult succes e o altă discuție. Sunt foarte curios de rezultatele cărții.

Pare ciudat că vine asta de la un tip de sub 40 de ani, dar cred că am ghicit care e scopul vieții, universului și tuturor lucrurilor. Douglas Adams îl numea cu oarecare ezitare „42”, fără să dea mai multe explicații. 42 e un număr bun, dar cred, totuși că există un răspuns mai clar și mai simplu: scopul vieții, al universului și al tuturor lucrurilor e fericirea.

Sunt multe lucruri care îmi lipsesc pentru a mă considera un „om normal”. Dintre esențiale: apartament, împrumut la bancă, mașină și chiar carnet de șofer. Nu am o explicație bună pentru primele trei, recunosc că am eșuat la proba maturității, dar pot să povestesc cum e faza cu carnetul de șofer.

Într-o conversație avută acum câteva luni resimțeam foarte tare lipsa unei literaturi de frontieră – genul de literatură care mi-a plăcut când eram mic. Genul de literatură care pune personaje în situații limită, departe de confortul societății. Omul împins în situațiile limită.

Acum că Iohannis este văduvit de o grămadă de degete-n sus, oare ce entitate malignă va umple acest vid de like-uri? Dacă tot v-ați luat like-ul înapoi, cui îl dați?

Să îți scrii memoriile la 21 de ani e cel puțin bizar – dar Yeonmi Park are 21 de ani, și are despre ce scrie. A fugit din Coreea de Nord la 13 ani numai ca să ajungă într-o rețea de traficanți de carne vie din China; a reușit în cele din urmă să-și găsească un drum până în Coreea de Sud. Asta ar fi povestea pe scurt, spusă sec, fără detaliile dureroase cu adevărat.

Am fost în seara asta la o piesă de teatru. E una de-aia modernă, în care nu întârzie spectatorii ci artiștii (ne-au dat drumul în sală cu aproape 20 de minute întârziere), și în care referințele la flatulații sunt suficient de întâlnite încât să nu ne mai sperie nimic, mai ales că în mijlocul scenei trona un vas de toaletă.

Urmează un text care va avea câteva aluzii și exemple din programare. Dacă tu crezi că nu ești pregătit pentru așa ceva, dacă crezi că nu-l vei înțelege și că o să vorbesc treburi prea inginerești atunci postarea asta e fix pentru tine. E ușor să-l iei pe nu în brațe. „Nu” e un răspuns decent, simplu, și poate fi îndulcit – „nu pot” (sugerând că tu nu poți, dar altcineva poate că ar putea) sau oarecum finalul „nu se poate”, care sugerează că nu numai tu dar nimeni altcineva nu ar putea să realizeze chestia în cauză.

[I see a lot of people still read this article, with many of these faults addressed, really. I guess it’s time to make an update to this. It’s been a while.]