1 Aprilie e sărbătoarea aia în care oamenii lipsiți de umor fac glume – și cel mai des glume destul de nesărate, pentru că, să nu uităm, sunt oameni lipsiți de umor. Poate că acum 20 de ani situația era ceva mai ok, dar acum, cu social media și cu comunicarea instantanee s-a umplut de oameni care fac glume tovărășește, prin corporație. Și e obositor. Ziua de 1 Aprilie, în care cel mult mai apărea câte-un RFC glumeț sau ceva similar, a devenit acum inundată de știri false, și lumea face rondul pe la toate corporațiile să afle care e glumița.

Mi se întâmplă foarte rar să vă zic din start: e un film esențial pentru cultura voastră cinematografică. Mergeți să-l vedeți. Nu vă luați după toți criticii care s-au hotărât că e un film care trebuie să nu le placă – dacă sunteți ca mine, ați râs la Deadpool de maximum două ori. S-ar putea să nu fiți pe aceeași linie mentală cu criticii de film curenți: cum zicea și Ovidiu, criticii de film sunt niște ființe simple, lipsite de complexitate. Recenzia asta e spoiler-free.

The leftpad debacle is a new thing that proves just how low the programming world has sunk. Please make sure that you read the article I linked first, so we can go ahead and bash the current day developers, the young developers as Radu calls them.

Alex Mihăileanu are un text foarte lung pe Facebook despre apucături socialiste. E genul de articol unde îl întrebi pe om de ce l-a publicat pe Facebook, chiar voia ca lumea să uite de el 5 ore mai târziu, cât rezistă în timp o postare pe Facebook? Articolul lui e bun, merită citit (acum e și pe blog), dar mă agăț de el doar ca pretext pentru un text la fel de lung, fără absolut nicio legătură, mult mai vag și poate mult mai puțin interesant.

În sesiunile de D&D, în momentul în care folosești în joc cunoștințe pe care le-ai obținut „out of character”, pe care nu ai putea să le obții real în joc, se cheamă că faci „Meta”. Cel mai des e un lucru rău – într-un Role playing game e principalul mod de a încălca regulile jocului.

Lumea a fost șocată de faptul că Maria Șarapova nu se hrănește numai cu pâine, brânză și roșii, și că a gustat din nectarul zeilor, pe numele lui Meldonium. Sunt sigur că lumea e absolut șocată și de faptul că majoritatea sportivilor de mare performanță (inclusiv Federer, cc @Sergiu) se dopează într-un fel sau altul.  E o formă de naivitate, de bună seamă – absolut toți sportivii de top optimizează alimentația, folosesc diverse trucuri la limita legalității pentru a-și menține performanța. Pentru că sunt în zona gri, nereglementată încă (cum era Șarapova cu Meldonium-ul) ei încă iau premii după premii. Dar e natural – în fond, și o ciorbă bună poate să te dopeze dacă îți oferă genul de energie necesar pentru a avea performanță maximă la un sport. Și nu e ca și cum ar fi primul lucru care se întâmplă în zona gri – de exemplu contabilii folosesc termenul de „optimizare fiscală” pentru ceea ce procurorii denumesc „evaziune fiscală” sau „deturnare de fonduri”, iar nicotina e încă legală în timp ce THC-ul sau opioidele nu sunt. Distanța dintre liniile de demarcație între „normal/anormal” și ce e „legal/ilegal” e încă mare, și liniile se intersectează des. E normal. Performerii sportivi sunt niște oameni dopați cu chestii din zona gri. Nu, nu doar antrenamentele îi fac performeri. Acum hai să trecem peste asta.

Am discutat de multe ori despre subiectul ăsta. Las aici un decalog al tuturor discuțiilor despre piraterie pe care le-am avut – dacă ai înțeles lucrurile astea e posibil să putem avea un dialog. În general refuz să mai discut pe subiectul ăsta pentru că oamenii cu care o fac fie nu au citit articolele mele despre piraterie, fie pur și simplu au ei argumentul încuietor prin care își justifică furtul.

Într-o discuție mai veche la care nu am apucat să răspund (mult de muncă, etc.) se discuta despre cum Huidu a făcut nu-știu-ce observații referitoare la Antena 3. Spunea Krossfire: „Dar bine, tocmai Huidu?”

„Flash-uri din sens opus” e evenimentul editorial al începutului de an, dacă e să mă iau după entuziasmul Facebook-ului. O carte cu povești cu polițiști de la rutieră și cu povești din trafic nu are cum să nu prindă – să nu uităm că până la urmă radiourile există pentru că există în România o puternică cultură a traficului auto. Cartea lui Marian Godină e această cultură transpusă în literatură și e imposibil să nu aibă succes. Acum cât de mult succes e o altă discuție. Sunt foarte curios de rezultatele cărții.

Pare ciudat că vine asta de la un tip de sub 40 de ani, dar cred că am ghicit care e scopul vieții, universului și tuturor lucrurilor. Douglas Adams îl numea cu oarecare ezitare „42”, fără să dea mai multe explicații. 42 e un număr bun, dar cred, totuși că există un răspuns mai clar și mai simplu: scopul vieții, al universului și al tuturor lucrurilor e fericirea.