În 1989 nu mai aveam voie să mergem pe stradă în grupuri de trei oameni. Sunt destul de puține lucrurile pe care mi le amintesc – nu am o memorie eidetică, ci prin asocieri, și pe-atunci eram în ciclul primar (deci memoria mea neeidetică e și mai slabă). Așa că sunt puține lucruri pe care mi le amintesc cu claritate, dar felul în care era restricționată circulația e unul din ele.

Tehnic, suntem în a patra zi de stare de urgență, și lucrurile sunt incredibil de calme. Serios, dincolo de secvențele pe care le văd vânate cu obstinație de televiziuni, lucrurile în general sunt calme. Magazinele au stocuri de de toate. Ieri, alaltăieri, la un Carrefour Market de lângă mine rămăseseră fără carne preambalată proaspătă, dar astăzi galantarele erau pline ochi, la fel spațiile cu fructe (în special portocale, vitamina C ftw!). Poate există o penurie de hârtie igienică, dar buttcoin-ul revine și el în rafturi, și chiar dacă am văzut vreo doi rătăciți care luau un cărucior întreg plin ochi cu chestii, oamenii au revenit la cumpărăturile curente, mai mult sau mai puțin în ritm normal.

O chestiune scurtă care îmi stătea pe creier. Acum un an sau doi râdeam un pic de venezueleni că se băteau pe hârtie igienică. Lucrurile păreau simple – cum să ajungi să te bați pe hârtie igienică?

Cred că cea mai facilă atitudine pe care o putem aborda legată de orice nu funcționează în România este cea a defetismului absolut. „E românesc” echivalează foarte des în capul nostru cu „prost”, „rău”, „furat”. În capul nostru corupția e un sinonim pentru România – accidentele de corupție de dincolo ne dau însă un pic peste cap: „da, bă, dar măcar ei fură elegant!”. Ne întrecem în a ne explica nouă înșine cât de rău e tot în România. Și mi se pare că acest anti-patriotism, dintre toate, este cel mai mare păcat al românilor la modul general.

Vă mai amintiți de flashmob-ul din 2013? Hai că sigur vă amintiți, este flashmob-ul acela distrugător care a schimbat complet societatea românească. Hai mă, chiar trebuie să vă amintesc? ACEL flashmob, cel în care femeile protestau printr-un meniaito în mall. Doar nu vreți să-mi ziceți că prostiile astea produse de feminismul românesc nu au niciun efect?

Nu avem un cuvânt foarte bun în română, dar cred că va trebui să inventăm unul cât de curând. Nu de alta, dar cam tot ce înseamnă pop culture promovează o normalizare a fenomenului, făcându-l o parte obligatorie din viața elevilor moderni.

E supărare mare că Irina Rimes a fost numită ambasador onorific al Zilelor Brâncuși. Prietenii mei intelectuali au fost, în mare parte, revoltați, așa cum era de așteptat. De ce? În principiu pentru că atitudinea lor față de cultură e conservatoare și distructivă în același timp.

Sunt foarte puține surse de informare cât de cât ok, și informația despre scandalul Bookster e disipată în mai multe locuri. Pe de o parte îl avem pe Bogdan Georgescu, șeful Bookster, care folosește social-media în mod mai mult sau mai puțin strălucit, de cealaltă parte avem editurile care au preferat întotdeauna un semi-întuneric informațional, și care acum pică rău de tot. Încă nu pot pretinde că am înțeles ce se întâmplă și, de fapt, scriu articolul ăsta ca să înțeleg ceva mai bine ce se întâmplă.

Într-o discuție pornită de la Ionuț Staicu și continuată la Vali Petcu se pune problema relevanței ITiștilor români. Dacă la Ionuț e destul clar că e vorba de o postare stârnită din ceva frustrări de la un dialog desfășurat prin social media, la Vali o exagerare voită pentru a puncta niște idei greu de combătut. Nu îi contrazic pe niciunul, doar vin cu un propriu punct de vedere: ITiștii români sunt irelevanți pentru că nu sunt buni la meseria lor.

Radu Dumitru vorbea zilele trecute despre motivul pentru care nu folosește interfețe traduse în limba română. Îl înțeleg. Traducerile de interfețe de aplicații sunt foarte des de proastă calitate. Nici eu nu folosesc interfețe traduse în limba română pentru că rareori se întâmplă să fie vreuna bună.