Povestea asta e despre esports. Despre oameni care se joacă pe calculator în mod profesionist, adică.

„The last of us: part II” este un joc video pentru consola PlayStation, lansat în 2020. Un joc așteptat, continuarea unui joc din 2013, TLOU2 a stârnit numeroase controverse care l-au adus în atenția publicului larg. Postarea aceasta nu e o recenzie, chiar dacă voi include, în linii mari, povestea jocului. Nu l-am jucat personal (nu dețin platforma), dar am urmărit un playthrough complet, am citit despre el suficient cât să-mi formez o părere. „The last of us: part II” este unul din cele mai polarizatoare producții de acest gen din ultimii ani și este un studiu de caz extraordinar pentru oricine vrea să înțeleagă starea discursului public în 2020. Este un articol care e prea puțin despre jocuri și prea mult despre politică și discurs public. Ce m-a determinat să scriu despre TLOU2? Prezentarea cursului de „jocuri video” de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, așa cum e făcută în Scena 9.

Câteva idei pe scurt (după puterea mea de a scrie scurt), pentru că nu am timp sau energie să scriu pe temele astea, dar nici nu vreau să rămână nescrise.

Videotutorialele sunt în ultima vreme una din cele mai recomandate unelte de învățare. Este progresul absolut în materie de învățare - generații de studenți preferă învățarea prin video-tutoriale, care se desfășoară „la cerere”, nu după un program fix, și fără informația stufoasă din cărți. Predate într-un stil atractiv, videotutorialele ar trebui să înlocuiască profesorii, ni se spune. Articolul de față va veni, desigur, să argumenteze exact contrariul.

Anul trecut pe vremea asta mi-am făcut un abonament la revista „Nature” - eram curios cum arată un jurnal științific, și pe-atunci singura ofertă pe care o aveau era un abonament pe un an. Experiența o voi descrie separat, dar ce vreau să vă zic e că, din păcate, trebuie să confirm: Poșta Română desface pachetele.

Uneori, un act cultural neimportant poate să-ți lase o impresie de neuitat. Să-ți imprime o atitudine, să-ți inspire o concepție de viață sau un ideal. Așa e cazul cu mine și un film care nu a lăsat o impresie extraordinară la timpul lui, stă sub radarul oricărui critic de film – la 7.2 pe IMDB, pare chiar ciudat că a primit pe merit 3 stele și jumătate de la Roger Ebert. Filmul e „Kingdom of Heaven” - „Regatul cerului” - și îl are pe Orlando Bloom în rolul principal, unul din puținele proiecte în care s-a implicat în afara lui Legolas și al unui personaj din „Pirații din Caraibe”.

Citisem o postare de la Hoinaru și am zis că e cazul să ascult la ce se referă, poate a prins un fenomen care îmi scapă. Dar nu, nu e nimic nou, și vreau să clarific câteva lucruri foarte importante. În primul rând, chiar dacă maneaua e foarte populară nu e cazul să vorbim de o manelizare.

Am crezut că e mult mai liniștitor să stau pe margine să mă uit la lume cum se ceartă. Teoria așa zice. Practica însă arată că oamenii nu sunt foarte raționali. Și văd cum, după săptămâni întregi de discutat de cum toată lumea creează mari conspirații fie împotriva purtatului de mască, fie împotriva existenței COVID-19, îi văd pe oamenii din cercul meu cât de cât apropiat luând-o razna, generând propriile lor conspirații.

Nu cred că am priceput gluma. Înțeleg că e una din cele mai tari povești Batman/Joker, îl are pe Alan Moore acolo… Dar nu pricep care e faza. Poate că ai nevoie de un doctorat și zeci de mii de pagini de comic book citite ca să pricepi ce e atât de „tare” la „The killing joke” -eu unul nu sunt deloc impresionat.

Poșta electronică e un adevărat mister. Cam asta e concluzia pe care o extrag citind acest articol din Decât o Revistă. Autoarea, Sophia Țigănaș, este o adolescentă de 17 ani, destul de inteligentă și curajoasă, și scrie despre dificultățile pe care le întâmpină ea cu e-mail-ul. Și o înțeleg, și vreau să îi spun că nu e singură.