În dimineața asta un bun prieten, Vasi, cu care m-am revăzut după mai bine de un an de tentative, îmi spune: „O chestie pe care am învățat-o din schi este că nu poți obține echilibrul fiind doar reactiv; trebuie să acționezi pentru a-ți obține echilibrul”. Mi-a explicat mai departe că dacă te duci la vale și râpa și denivelările încep să-ți dicteze drumul, mai devreme sau mai târziu te vei dezechilibra. Dacă vrei să nu îți pierzi echilibrul trebuie să abordezi ferm pârtia, și să controlezi tu mișcarea. Nu practic schiul, dar ceea ce îmi spune are foarte multă logică. E o idee pe care, instinctiv, o cunosc, dar până nu mi-a enunțat-o și explicat-o atât de simplu la o discuție la o cafea nu aș fi putut s-o explic la rândul meu.

Pentru că nu vrem.

Dar nu ați venit pe blogul meu să citiți un răspuns de patru cuvinte la o întrebare din 6 cuvinte. Acest articol al meu pornește de la o serie de articole publicate de Ana-Maria Masoud inițial pe site-ul Project-E(1, 2, 3), după care republicate pe Republica (la momentul scrierii acestui articol partea a treia nu e publicată). Așa că întâi de toate să vedem ce spune doamna Masoud.

Într-o scurtă conversație pe care am avut-o pe Twitter cu Tara Skurtu mi-am dat seama că nu foarte multă lume înțelege cum se citește acel grafic, și de fiecare dată răsuflă ușurată când vine ziua de luni și apar mai puține cazuri. Un lucru care se uită este că avem un ritm de 7 zile în care se întâmplă diverse lucruri (de exemplu în ziua de duminică sunt mai puține cazuri, cele mai multe sunt miercuri-joi). Oamenii se uită la următorul grafic:

Game programming and crunch. Name a more iconic duo.

This time, the conversation started from one of the latest CD Projekt Red controversies: management-enforced crunch. The mostly progressive games media reacted: CDPR broke its promise to steer away from crunch, instead enforcing it on the last mile of Cyberpunk 2077. This. Is. Bad. Therefore, CDPR is evil.

Vali a invitat recent un nou creator hiperactiv la el pe blog, semnează Cristici și contribuie chestii cu viteză fascinantă pentru un colaborator. Eu m-am oprit la o postare în care omul deplânge starea literaturii române care, în viziunea lui, ar trebui să fie un mozaic, nu un maglavais. După ce s-a supărat că lumea îl ia în serios pe Selly care, în viziunea lui, se plânge de problemele pe care fix el le creează, omul se uită peste ceva primit de pe Facebook: o poză dintr-o culegere de teste pentru capacitate. Acolo, patru poezii semnate „Flick” în care vorbește despre zodii.

Mafia: Definitive Edition este un remaster al jocului Mafia apărut în 2002. Unul din primele jocuri care îți permiteau să te plimbi printr-o (mai mult sau mai puțin) lume deschisă, jucai rolul unui trepăduș mafiot, Thomas Angelo, care vrea să îl denunțe pe șeful familiei din care făcea parte, Salieri. Povestea nu e ceva ieșit din comun; e o poveste simplă, dar făcută cu mult bun simț - marea șmecherie a jocului era epoca în care era plasat jocul - anii ‘30, modelați superb pentru 2002. Nu o să fac o recenzie a jocului, deci nu o să povestesc tot ce se întâmplă în el - dacă vreți, vă recomand cu căldură să jucați jocul vechi, și putem discuta despre el separat. Urmează spoilere.

În primul rând, să vă zic și eu că sunt super-bucuros că a câștigat Allen la Brașov. Că a câștigat Nicușor Dan la București. Că Oprișan nu mai e tartore în Vrancea - o victorie de moral, simbolică, un semn că lucrurile se pot schimba chiar și acolo unde totul pare înțepenit în timp.

Căutam aseară exit-poll-uri pe Brașov. Nu există. Căutam informații despre procesul electoral, despre câți s-au prezentat la urne la Brașov. Nu există. Există bâlciul de la București, există niște informații disparate, ba de la Cluj, ba de la Timișoara, dar de la Brașov? Nimic. Există informările pe care le mai dă Allen Coliban, dar cum el are propriul interes aici, practic va trebui să-l credem pe cuvânt. Nu e nimeni care să stea la BEJ să-i streseze cu întrebări, dar, mai ales nicio platformă pe care oamenii să urmărească informațiile astea. Bucureștiul este supra-reprezentat în social media - Twitter, Facebook, e plin de bucureșteni, justificat, cumva, că sunt cam 15-20% din toată țara, și cea mai mare concentrare urbană.

Am stat un pic să mă gândesc și cred că există două tipuri de femei. Există femei și există #femei - cu un hashtag, diez, sau octothorp, sau cum vă place vouă să-i ziceți. Femeile sunt ceea ce știm cu toții - nu are sens să intrăm în adâncurile definiției, dar #femeile sunt cu totul altceva. Chiar dacă au apărut doar în ultimii 10 sau 15 ani, ele niște ființe puternic nedreptățite de patriarhat, sunt oprimate istoric și dramele lor sunt universale. Sunt niște ființe etern persecutate care simt nevoia să urască tot ce ține de comportamentul social asociat în mod obișnuit femeilor și se apuc să imite o caricatură masculină de care au aflat, cel mai des, din filme. Așadar #femeile sunt puternice, bat pe oricine, îi umilesc pe cei din jur, dar o fac cu un spirit înalt și de pe o poziție de superioritate morală, pentru că până acum au suferit. Dacă ești gânditor de București, aplauzi #femeile, dacă ești gânditor de la provincie, ai dubii în legătură cu ele.

Cum cotrobăiam zilele astea pe net am dat peste o postare de-a lui Mihai Vasilescu. Era dintr-un tweet, dar mi-a atras atenția - „mai ușor cu ipocrizia pe scări” scria Mihai, și zic că musai trebuie să citesc, să vezi că și ăsta e supărat pe USR sau ceva, și-și pune toată gașca aia de oameni agresivi pe cap.