Nelegat de subiect, vorbeam cu Ovidiu zilele trecute și îmi povestea de ce chestii mișto știu să facă cei de la Apple. Îi știți, cei care în aceeași săptămână în care au ajuns să valoreze 2 trilioane de dolari cerea 30% din cât face o aplicație care dă gratuit hosting pentru bloguri. Sunt lucruri mișto ce știu să facă ăștia de la Apple, poți să înregistrezi chestii în timp ce faci diverse pe desktop, să le trimiți prin aplicația lor de messaging, poți să scrii de mână și să-ți trimită scrisul de mână, chestii de genul ăsta, foarte frumos integrate.

Radu are un articol despre cum are senzația că școala pare imposibil de modernizat și adaptat la nevoile actuale. Nimic mai fals, nimic nu e nereformabil, dar vreau să vorbesc despre senzația asta că pare imposibil de modernizat. La fel simțim nu doar despre școală, dar și despre cam toate instituțiile statului și mai toate procesele care au loc în ele.

Dacă ați ratat articolul săptămânii, puneți mâna și citiți-l. Ovidiu scrie unul din cele mai bine documentate texte pe tema Academiei Române, explicând cum a ajuns un astfel de for să emită prostii pe tema tehnologiei 5G. Aș mai vrea să explic un lucru, care e evident dar nu a fost scris în clar de autor. Academia Română nu e în serviciul României, ci, ca și celelalte structuri ale statului, sunt în serviciul singurilor beneficiari direcți, ai angajaților structurii respective. În cazul ăsta, teoretic, cele mai înalte minți ale României.

Promisesem o serie despre jocuri în 2020, și acesta e unul din primele articole pe care doream să-l scriu. Va mai urma un număr oarecare de articole, până acum am cel puțin 13 în plan, dar o să vedem dacă o să mențin aceeași logică și structură. Nivelul pe care o să-l abordez ar trebui să fie accesibil oricui, fără cunoștințe prealabile; desigur, vor fi piese în care opiniile personale vor domina, dar o să încerc să fiu și informativ și eventual util.

Zilele trecute am descoperit podcastul BIOFY, un podcast foarte scurt care pare și încheiat, o poveste science-fiction scurtă care e probabil cea mai bună producție SF&F românească din ultimul an. Are în total vreo 18 minute, a fost lansat în Martie 2020, și este, din câte știu eu, primul podcast de ficțiune din România. Da, știu, alții împing reclama cu „primul podcast de ficțiune” pe toate canalele dar nu, nu sunt ei. Ei au apărut mai târziu.

De câteva zile încoace Huawei împinge tot felul de amenințări, mai subtile sau mai puțin subtile, prin toate canalele pe care poate să le cumpere. Motivul? „Proiectul de Lege privind adoptarea unor măsuri referitoare la infrastructuri informatice și de comunicații de interes național și condițiile implementării rețelelor 5G”. O să încerc să sumarizez un pic situația, așa cum o văd eu.

Povestea asta e despre esports. Despre oameni care se joacă pe calculator în mod profesionist, adică.

„The last of us: part II” este un joc video pentru consola PlayStation, lansat în 2020. Un joc așteptat, continuarea unui joc din 2013, TLOU2 a stârnit numeroase controverse care l-au adus în atenția publicului larg. Postarea aceasta nu e o recenzie, chiar dacă voi include, în linii mari, povestea jocului. Nu l-am jucat personal (nu dețin platforma), dar am urmărit un playthrough complet, am citit despre el suficient cât să-mi formez o părere. „The last of us: part II” este unul din cele mai polarizatoare producții de acest gen din ultimii ani și este un studiu de caz extraordinar pentru oricine vrea să înțeleagă starea discursului public în 2020. Este un articol care e prea puțin despre jocuri și prea mult despre politică și discurs public. Ce m-a determinat să scriu despre TLOU2? Prezentarea cursului de „jocuri video” de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, așa cum e făcută în Scena 9.

Câteva idei pe scurt (după puterea mea de a scrie scurt), pentru că nu am timp sau energie să scriu pe temele astea, dar nici nu vreau să rămână nescrise.

Videotutorialele sunt în ultima vreme una din cele mai recomandate unelte de învățare. Este progresul absolut în materie de învățare - generații de studenți preferă învățarea prin video-tutoriale, care se desfășoară „la cerere”, nu după un program fix, și fără informația stufoasă din cărți. Predate într-un stil atractiv, videotutorialele ar trebui să înlocuiască profesorii, ni se spune. Articolul de față va veni, desigur, să argumenteze exact contrariul.