Vali a invitat recent un nou creator hiperactiv la el pe blog, semnează Cristici și contribuie chestii cu viteză fascinantă pentru un colaborator. Eu m-am oprit la o postare în care omul deplânge starea literaturii române care, în viziunea lui, ar trebui să fie un mozaic, nu un maglavais. După ce s-a supărat că lumea îl ia în serios pe Selly care, în viziunea lui, se plânge de problemele pe care fix el le creează, omul se uită peste ceva primit de pe Facebook: o poză dintr-o culegere de teste pentru capacitate. Acolo, patru poezii semnate „Flick” în care vorbește despre zodii.

Mafia: Definitive Edition este un remaster al jocului Mafia apărut în 2002. Unul din primele jocuri care îți permiteau să te plimbi printr-o (mai mult sau mai puțin) lume deschisă, jucai rolul unui trepăduș mafiot, Thomas Angelo, care vrea să îl denunțe pe șeful familiei din care făcea parte, Salieri. Povestea nu e ceva ieșit din comun; e o poveste simplă, dar făcută cu mult bun simț - marea șmecherie a jocului era epoca în care era plasat jocul - anii ‘30, modelați superb pentru 2002. Nu o să fac o recenzie a jocului, deci nu o să povestesc tot ce se întâmplă în el - dacă vreți, vă recomand cu căldură să jucați jocul vechi, și putem discuta despre el separat. Urmează spoilere.

În primul rând, să vă zic și eu că sunt super-bucuros că a câștigat Allen la Brașov. Că a câștigat Nicușor Dan la București. Că Oprișan nu mai e tartore în Vrancea - o victorie de moral, simbolică, un semn că lucrurile se pot schimba chiar și acolo unde totul pare înțepenit în timp.

Căutam aseară exit-poll-uri pe Brașov. Nu există. Căutam informații despre procesul electoral, despre câți s-au prezentat la urne la Brașov. Nu există. Există bâlciul de la București, există niște informații disparate, ba de la Cluj, ba de la Timișoara, dar de la Brașov? Nimic. Există informările pe care le mai dă Allen Coliban, dar cum el are propriul interes aici, practic va trebui să-l credem pe cuvânt. Nu e nimeni care să stea la BEJ să-i streseze cu întrebări, dar, mai ales nicio platformă pe care oamenii să urmărească informațiile astea. Bucureștiul este supra-reprezentat în social media - Twitter, Facebook, e plin de bucureșteni, justificat, cumva, că sunt cam 15-20% din toată țara, și cea mai mare concentrare urbană.

Am stat un pic să mă gândesc și cred că există două tipuri de femei. Există femei și există #femei - cu un hashtag, diez, sau octothorp, sau cum vă place vouă să-i ziceți. Femeile sunt ceea ce știm cu toții - nu are sens să intrăm în adâncurile definiției, dar #femeile sunt cu totul altceva. Chiar dacă au apărut doar în ultimii 10 sau 15 ani, ele niște ființe puternic nedreptățite de patriarhat, sunt oprimate istoric și dramele lor sunt universale. Sunt niște ființe etern persecutate care simt nevoia să urască tot ce ține de comportamentul social asociat în mod obișnuit femeilor și se apuc să imite o caricatură masculină de care au aflat, cel mai des, din filme. Așadar #femeile sunt puternice, bat pe oricine, îi umilesc pe cei din jur, dar o fac cu un spirit înalt și de pe o poziție de superioritate morală, pentru că până acum au suferit. Dacă ești gânditor de București, aplauzi #femeile, dacă ești gânditor de la provincie, ai dubii în legătură cu ele.

Cum cotrobăiam zilele astea pe net am dat peste o postare de-a lui Mihai Vasilescu. Era dintr-un tweet, dar mi-a atras atenția - „mai ușor cu ipocrizia pe scări” scria Mihai, și zic că musai trebuie să citesc, să vezi că și ăsta e supărat pe USR sau ceva, și-și pune toată gașca aia de oameni agresivi pe cap.

Am participat la suficient de multe interviuri tehnice și de HR și nu o dată am dat peste această întrebare. Multă vreme am crezut că e o problemă că nu știu să răspund la ea. Nu mă văd nicăieri peste cinci ani, sau nicăieri unde să o intereseze pe persoana din fața mea. „Pe plajă, pe șezlong, cu un cocktail” - deși detest să stau mai mult de un sfert de oră la soare. „Ha ha, ce glumeț, nu, ne refeream din punct de vedere al carierei”. „Păi tot acolo”, răspundeam, explicând că dacă am timp să stau pe plajă pe șezlong cu un cocktail nu înseamnă că nu pot lucra pentru firma lor în viitor.

Acum ceva vreme umbla pe canalele sociale o mică inflamare pe tema unor screenshot-uri cu tweet-uri de „marxiști” care se chinuie să justifice că 2+2 poate face 5. Absurd! Iată-i pe oamenii ăștia cum se chinuie să demonstreze că ceva atât de simplu și logic nu e adevărat! O să-l expun pe Horia, singurul cu care am interacționat pe tema asta; uitați-vă un pic peste poze, că mi se par interesante. Mai ales un tweet de la kareem_carr, care mi s-a părut excelent, și care rezumă foarte bine cât de lipsită de fundament e temerea celor care cred că ideologia marxistă vrea să schimbe aritmetica:

Vali sugerează într-un articol recent că Scripcaru creează o cerere artificială de parcări eliminându-le pe cele vechi. Și cred că are dreptate, dar ce spune mai departe nu mi se pare la fel de corect.

Sunt multe lucruri care mă enervează la Google în ultima vreme, dar una e munca celor de la Google de mulți, mulți ani, o treabă începută cu Google Mail și Google Reader. Nu mai poți avea ierarhii de etichete.