Nu, nu m-am însurat, dar mi-a plăcut parafraza. Deci. Ce porcării mai dețin? Cum sunt în plină curățenie generală, în care arunc tot felul de chestii, iată cam ce prinde sacul de plastic în care arunc chestiile

Într-o discuție veche de tot cu Raul ajunsesem noi la concluzia, deloc deplasată, că cea mai bună perioadă a României a fost, de bună seamă, perioada interbelică. Motivele noastre erau destul de clare – atunci România poate că nu putea fi considerată o putere mondială, dar de bună seamă avea cîteva ‘feature’-uri care o recomandau: mare exportatoare de petrol și de grîne, și de vite și de oi, de exemplu. Nu luam atunci în seamă aspectele culturale, pe care de obicei, necunoscîndu-le prea profund (cel puțin eu) nu puteam să le aducem în discuție decît din auzite.

După cum se știe, unii oameni (ca mine) nu prea dau prea mulți bani pe aparențe. Yeah, yeah, știu, veți spune că sunt ipocrit, dar nu sunt la fel de ipocrit dacă mai specific și faptul că e vorba de aparența personală.

Cîteva cuvinte despre un film pe care tocmai l-am văzut, înainte să mă apuc de alte treburi. În ultima vreme am fost la ceva filme ce au mai apărut dar nu m-au impresionat excesiv. De data asta mergeam la un film despre care știam că a fost făcut cu buget redus, și mă așteptam la aceeași retorică anti-comunistă cu care ne-au bombardat zilele astea cineaștii români. Nu că ar fi ceva rău în asta, doar că retorica anti-comunistă nu are pic de vînă, și e, de obicei, folosită doar ca fundal. Se vede că cei care fac filmele despre revoluție nu-și mai amintesc clar.

Înainte de a deveni sentimentali, trezirea. „Cum mi-am petrecut sfîrșitul lumii” este un film mediocru. Titlul te induce în eroare – momentele de dramatism se termină acolo.

Într-o bună zi, Dumnezeu, obosit, chemă la sfat toți arhanghelii săi:

Ce s-ar întîmpla dacă mîine s-ar lăsa peste întreaga omenire un strat gros de vreo patru metri de cenușă? Dacă numai prin Papua-Noua Guinee ar rămîne vreo două gipane și vreo trei turiști americani laolaltă cu niște triburi înfometate de papuași-noi guineeni?

Ai nevoie de un loc unde să te simți unic? Unde psihoza și nevroza ta să devină un lucru acceptabil? Unde să nu îți pese de ce zic ceilalți pentru că de fapt ceilalți nu-ți zic nimic? Unde să te droghezi în liniște, fără teama că vei fi prins, sau măcar arătat cu degetul? Un loc unde să bei alcool deși ai puțin peste 15 ani? Un loc unde să uiți de tine fără a suporta consecințele? Un loc unde să te dezbraci fără rușine de ceilalți? Un loc unde poți să faci lucrurile pe care nu le-ai face niciodată pentru că nu ai curaj?

În piața cea mare din Ahreim se plimba marele mag Olhertius. În spatele lui, ca întotdeauna, doi oșteni din gărzile guvernatorului. Tîrau după ei două halebarde imense, de bună seamă folosite numai în scop ceremonial, căci păreau făcute mai degrabă pentru uriași decît pentru oameni. Livreaua le era prăfuită și mersul îngreunat de căldură; spre deosebire de ei, magul purta o simplă tunică ce nu-i îngreuna mișcările. Puțini din țăranii care îl urmăreau din priviri știau secretul tunicii, poate doar vreun negustor mai înstărit ar fi știut să spună că tunica aceea era făcută din fir de kufhal, și că o astfel de tunică era un cadou regesc, căci kufhalul este un arbore ce crește numai și numai în cetatea măreață a elfilor, Lorien.

Haideți să vă spun o chestie.

M-am săturat.

De la o vreme încoace tot urmăresc filme. Recente. Deci americane. Multe. Multe. Am urmărit pînă acum cîteva săptămîni ‘Enterprise’ – noua serie de Star Trek, cea cu Scott Bakula. Și eu zic că sunt multe de învățat de-acolo.