Despre lucrul manual, automatizări și voință

Într-un dialog despre trenurile din România, am ajuns la un reportaj produs de ProTv în seria „România, te iubesc”, un demers jurnalistic interesant. Reportajului îi spune „Trenule, viteză mică”, și poate fi urmărit pe YouTube. Sunt 40 de minute în care mi-a fiert sângele de nervi.

Sunt mai multe probleme în acel reportaj, dar înainte să vorbesc despre ele, vreau să vă dau și acest tweet al lui Vali care, de fapt, m-a determinat să scriu acest articol. E un screenshot dintr-o filmare aeriană a lucrărilor pe un șantier în care se văd niște oameni încercând să construiască cofrajul pentru turnarea unui picior de pod, cred. Comentariul lui: „dacă vă uitati, oamenii împăturesc fierul beton de mână. de aia durează orice construcție de 6 ori mai mult. că se lucrează manual.”

Automatizarea costă

În ultima jumătate de an am renovat - a durat mai mult decât ar fi trebuit să dureze din niște motive pe care mi le asum; în principal faptul că nu există nimeni care să-ți facă o lucrare cap coadă cu o echipă specializată. Dar a fost o ocazie pentru mine să cunosc mai mulți oameni buni și muncitori cu care am interacționat, și ideea care mi-a trecut prin minte în momentul în care am citit tweet-ul lui Vali a fost o treabă pe care mi-a spus-o Cristian, omul care mi-a pus faianța, și care îmi povestea despre cum se lucrează în Anglia: pentru fiecare treabă mică au câte-o unealtă specializată.

Cumva, mi se pare natural, dar asta și pentru că provin dintr-un mediu și o cultură în care lucrul manual este ultima opțiune. Vrei să automatizezi cât mai mult pentru a-ți reduce din munca brută, care poate fi foarte plictisitoare sau foarte dificilă. Vrei să automatizezi pentru că lucrul manual nu îți garantează corectitudinea a ceea ce faci; automatizarea, însă, o dată făcută și verificată, îți oferă niște garanții de calitate (în măsura în care chiar te pricepi să faci automatizări). Lucrul manual ar trebui făcut pentru verificare - sau, mai degrabă, consultarea și sondarea verificărilor automate.

Automatizarea însă costă. Costă nu doar timp și energie pentru a produce unelte specializate, ci cere și experiență, „know-how”. Cere și investiții - cere stabilitate, viziune pe termen lung, și, în cele din urmă, cere resurse mult mai costisitoare. De exemplu dacă ești firmă de construcții îți cere și capacitatea de a cere sau a produce unelte necesare diferitelor operațiuni. Nu știu în ce măsură se poate automatiza ceea ce reclamă Vali acolo, dar asta și pentru că nu prea mă pot pronunța în lucruri pe care nu le-am făcut sau studiat. Dar dacă alții pot, de ce nu s-ar putea și pe șantierele românești?

Spre deosebire de IT, unde problemele care trebuiesc automatizate sunt, foarte des, cât se poate de noi (produse chiar de implementatorii de soluții), problemele de pe șantier sunt vechi, cunoscute, și soluțiile trebuie gândite înainte ca oamenii să ajungă pe șantier. Ar trebui pregătite de facultățile de profil, din școlile de meserii (dacă astea mai există). Și pentru asta ai nevoie de oameni bine pregătiți, nu mână de lucru luată la grămadă cu minimul admis de lege (care e mai sus în construcții decât minimul pe economie).

Există limite pentru lucrul manual. Noi încă nu le cunoaștem, deși avem în noi sânge de romani, „inginerii antichității”. Din păcate le-am pierdut know-how-ul. Nu suntem Caesar să construim un pod de câteva sute de metri peste apa Rinului (care atinge pe alocuri 9 metri) în zece zile. Și asta pentru că ne lipsește ceva anume.

Voință și scuze

Când am văzut reportajul „România, te iubesc”, am stat să mă întreb de ce oamenii ăia nu sunt în închisoare. În afară de secretarul de stat pus de Drulă, căruia îi tremurau mâinile luându-și notițe într-un carnet (de ce nu pe un laptop?), toți oamenii intervievați erau versați în a menține infrastructura la un nivel criminal de sub-întreținere.

Câteva informații pe care le punea Ioan Pintea, director general la CFR SA (numit, nu angajat pe bază de concurs), cu multă nonșalanță: „se face bugetul prea târziu, se dau banii și nu avem timp să-i cheltuim”. Și am rămas șocat. Cum vine asta, să n-ai timp să-i cheltui? Adică, sigur, banii ăia nu se dau pentru o zi în decembrie; chiar dacă banii vin cu întârziere, prin mai, iunie, tot ai jumătate de an să cheltui. Și dacă în prima jumătate nu ai bani de achiziții noi, ok, ai totuși de lucru. Poți constata, proiecta, pregăti următorii pași. CFR ține angajați 23.000 de oameni, majoritatea pe salarii chiar mari, mare parte din ei fix pentru a întreține infrastructura.

Și primul instinct, ăla pe care refuz să-l accept, e că motivul pentru care nu e capabilă CFR SA să cheltuie banii este că nu au timp suficient să justifice furtul din banii ăia. Nu vreau să intru în zona aia, că nu mă interesează atât de mult. Ce lipsește (și tot lui Vali îi datorez revelația asta) este voința.

Banii sunt, și știm asta chiar și din acel reportaj. Dar în interviul pe care îl dă reporterilor ProTv, șeful CFR SA are toate scuzele pregătite. „Nu avem șină nouă”. De ce? Pentru că ne-au venit banii prea târziu. Ok, comandă acum toată șina pe care o poți înlocui în următorii patru ani, ca să nu returnezi la buget banii necheltuiți. Ce? Se poate face așa ceva? Dar omul ăla nu dorește să-și asume responsabilitatea acțiunii. Inacțiunea este întotdeauna remunerată, scuze pentru inacțiune poți găsi cât încape.

Și nu e singurul exemplu. Reporterii ProTv întreabă de ce nu se circulă cu viteza maximă pe tronsoanele reparate. „Pentru a nu se uza, că sunt multe curbe”, vine răspunsul halucinant al lui Ioan Pintea. Asta în situația în care oamenii identifică un tronson care e în linie dreaptă și are restricții similare. Instituțiile dau vina una pe cealaltă, aruncă mâța dintr-o parte în cealaltă. Nimeni nu-și asumă responsabilitatea, nimeni nu face nimic ca să corecteze lucrurile.

Tot în reportajul ăsta a fost chemat și Lucian Șova, aparent cel care a avut cel mai lung mandat la Transporturi în ultimii 15 ani. Cât timp era ministru a evitat să vorbească cu presa (deși doar pentru treaba asta ar merita penalizat), dar după a putut să vorbească. Nu a zis nimic, a spus doar că da, situația e nașpa și lucrurile sunt dificile, iar el nu a putut să facă nimic.

Nimic, în afară să facă niște numiri pe niște posturi mari, cu niște salarii obscene, și să își caute scuze.

Un fel de concluzii

Aș vrea să existe un ecou la acest reportaj; din păcate, nu pot să zic că văd vreun răspuns. E drept, nici nu am urmărit în ultima vreme, ocupat fiind cu altele, și având alte priorități. Dar e frustrant: mi-aș dori să mă pot implica, să ajut la o schimbare în bine. Îmi lipsesc uneltele.

Sunt două moduri de a rezolva lucrurile - cel lent și opac, pe care îl abordează acum statul român în cele mai multe situații. Oameni care-și găsesc scuze, care-și acoperă neajunsurile, care investesc mai mult în motivația inacțiunii decât în acțiune. Celălalt e un mod care cere voință, foarte multă voință, și e necesar ca mai mult de un om să exprime acea dorință.

E un lucru pe care l-am învățat despre meseria mea urmărind cum alții își fac prost meseria. Ca să se întâmple un lucru, o condiție necesară (nu suficientă, dar necesară) este chiar să vrei ca acel lucru să se întâmple. Cu voință poți pune în mișcare resursele, chiar dacă par insuficiente. Lucrurile pot fi făcute și cu resurse mai puține, dacă vrei.

Cât despre situația de la CFR, singurul lucru pe care îl pot face este să urmăresc cu îngrijorare ce se mai scrie pe Club Feroviar. În rest, habar nu am. Poate ăsta e cel mai frustrant aspect, că te uiți la situația asta și oamenii ăia îți zâmbesc și-ți zic că nu se pot face lucruri, și îți dai seama că nu se face suficientă închisoare în România pentru incompetență criminală.