AUR, Arthur, și teroristul La Familia

Citeam articolul ăsta de pe Europa Liberă despre felul în care AUR se insinuează în diverse locuri și face ceea ce ar trebui să facă orice partid politic (și orice religie, dacă tot va veni vorba), și anume să-și găsească noi adepți. Evident că toată lumea s-a enervat pe faza cu ursul Arthur împușcat de prințul von und zu Liechtenstein. Evident că s-a inflamat spiritul naționalist - regretabil, post-factum. E mai ușor să te enervezi decât să previi, știm deja lucrul ăsta.

Dar deranjarea celor de la EL este că AUR se asociază cu acest val naționalist amestecat cu un pic de ură xenofobă. Și mă întreb de ce - în fond, e fix pe profilul AUR povestea asta, cine altcineva s-o exploateze dacă nu AUR? Nici bâlbâiala lui Cîțu legată de mărimea ursului nu ajută, bâlbâială mult exagerată de memarii de serviciu, pentru că de fapt omul spunea ceva de genul „am auzit că nu ar fi fost cel mai mare, dar nu pot să spun nimic despre asta, eu am venit aici să vorbesc despre alt subiect”. Deci da, AUR sunt acolo unde trebuie și își fac treaba cum trebuie. Singurul lucru pe care îl poți reproșa e ceea ce li se putea reproșa și înainte: că sunt naționaliști, xenofobi, rasiști. Arthur nu schimbă nimic în ecuația asta.

Dar Europa Liberă fiind Europa Liberă ne atenționează că „în siajul propagandei AUR se află și piesa «Terorist», lansată de La Familia”. I-am dat o ascultare. „«Melodia următoarea e un statement, nu entertaiment!», este textul care precede clipul în care se cere să fie folosită doar limba română.” spune Cristian Andrei, autorul articolului. Și îl înțeleg de ce arată cu degetul la ipocrizie, și putem ataca piesa celor de la La Familia din câte puncte vrem.

E frustrant faptul că se vorbește atât de dezechilibrat despre piesa asta. Nu e cea mai bună din univers, dar e o piesă interesantă măcar prin prisma faptului că dă voce unui segment al populației destul de ignorat. Mă refer la oamenii care s-au săturat să tot audă că România e de rahat, că nu poți să faci chestii, că toată lumea vrea să plece și să nu se mai întoarcă (același autor, că tot veni vorba), că nu putem să facem nimic ca români. Și singurul lucru pe care îl putem discuta despre piesa asta este să îi punem eticheta „e din propaganda ălora”, și s-o aruncăm la gunoi, ignorând complet și ce are de zis, și pentru cine o zice. E o parte din discursul absolutist de pe internet, discursul ăla fără nuanțe, și aș dori să discut un pic despre piesa asta, cu tot cu nuanțe.

În primul rând, mi se pare că, din contră, ar trebui să ni se aprindă un pic niște beculețe. Am auzit cu toții că românii sunt niște bețivi ratați, că sunt ultimii oameni, coada Europei, deși, demonstrabil, nu prea e adevărat. Mai toate cercurile intelectuale se remarcă prin acel pesimism cronic de care am mai vorbit în câteva cazuri pe-aici pe blog, de exemplu când vorbeam de traduceri. E important să subliniezi în cercul tău de prieteni intelectuali că ce e de prin România e prost făcut, și n-are vindecare. E important să elimini pe oricine vag încântat de faptul că trăiește într-o țară în care nu e în pericol să fie împușcat la orice oră și în care se poate vaccina la drive-thru. Că poți zice orice… de fapt aproape orice. Și despre asta cu zisul de orice vorbim un pic mai încolo.

România nu e o țară chiar așa de rea - e un loc călduț, care nu prea te îndeamnă la performanță, dar asta și pentru că filosofia locului este că viața trebuie trăită, nu muncită. Bine, poporul român e un popor foarte complicat, un popor multietnic și multicultural pe care intelectualii comuniști au încercat cu disperare să-l uniformizeze, dar nu prea le-a reușit. Istoria a fost o astfel de unealtă pentru educare. E oarecum natural, istoria este o unealtă de propagandă a oricărui stat. În totalitarismul pseudo-comunist dinainte de ‘90, însă, istoria a fost falsificată în mai multe rânduri pentru a construi o narativă în care timp de milenii românii l-au așteptat pe Nicolae Ceaușescu.

Ce a reușit istoriografia românească sub Ceaușescu a fost să creeze o mitologie a unui popor neprihănit, inocent, protejat de o forță istorică (comunismul) care în cele din urmă s-a întrupat în cizmarul din Scornicești. Mitologia asta a pervertit niște eroi ai poporului român pentru o cauză naționalistă inexistentă de-a lungul secolelor. Odată cu împușcarea idealului către care e împins acest popor de milenii în 1989, cu spatele la un zid dintr-o cazarmă din Târgoviște, toată mistificarea istorică s-a spart în bucăți, neputând să reziste sub greutatea propriilor falsuri. Acele bucăți rămase, acele artefacte, sunt cele de care se agață cu disperare Puya în discursul de la începutul piesei. Hai să luăm cele două artefacte:

• „Ștefan cel Mare a fost un curvar”, e un lucru cât se poate de corect, real. Asta nu îl face pe Ștefan cel Mare mai mic în vreun fel. Ștefan Mușat, Ștefan al III-lea al Moldovei sau Ștefan cel Mare este un individ puternic, al cărui impact se simte peste secole. A extins granițele Moldovei luptându-se cu vecinii și fiind cel mai des învingător. O vreme a rezistat unuia din cele mai mari imperii din toate timpurile. Pentru a face lucrul ăsta ai nevoie de o personalitate puternică, o energie debordantă care se răsfrânge și în alte zone decât dominația militară sau politică. Da, Ștefan a fost comandant de oști dibaci, a fost administrator de țară excelent, a fost un protector al culturii, al credinței oamenilor locului. Și a fost curvar. Toate astea la un loc.
• „Mihai Viteazul n-a fost așa viteaz”. Asta e prima oară când o aud. Suspectez aici că Puya căuta ceva ce zice lumea de rău despre Mihai Viteazul, și nu a găsit o modalitate bună de a spune că „Mihai Viteazul nu a încercat să unească românii, el doar vroia să își facă o stăpânire mai mare”, lucru pe care într-adevăr l-am auzit, și care merită discutat separat. Dar să negi vitejia în luptă a lui Mihai Pătrașcu, ban al Craiovei, născut în aproape mitologicul Târg de Floci, aia înseamnă să fii total habarnist. Vedeți că acum are Călina de la podcastul Istoria României câteva episoade despre Mihai, puneți mâna și ascultați, și vânați următorul episod, poate aflați mai multe.

Deci la modul superficial, Puya chiar greșește folosind exemplele astea, dar e ceva mai adânc de-atât acolo. Pentru că dacă într-o conversație cu un român simplu folosești argumentele astea două el nu are ce să-ți răspundă, decât să urle frustrat la tine. De ce? Pentru că sincer, habar nu are despre cine a fost Ștefan cel Mare. Știe că e „Mare”, știe că i-a bătut pe turci la Vaslui, că a fost Mare, că a fost curvar, că a fost Mare și ar mai fi ceva?

Pentru că de fapt oamenii au o înțelegere superficială a fenomenelor istorice, că li s-a predat istorie la școală prost și fragmentat, și că artefactele alea informative, câteva bucățele de informație fără noimă, ajung disparate, fără o bază solidă, fără o înțelegere foarte clară a ce a fost la 1500, la 1000, la anul 1 sau cu 1000 de ani înainte erei noastre. O înțelegere mai clară ți-ar fi deschis și apetitul nu doar spre informații de-astea brute, uneori măgulitoare, alteori deranjante, ci și spre înțelegerea a cum funcționează lucrurile. De exemplu, o parte din rădăcinile noastre culturale vin de la cultura de Cucuteni - care a stăpânit Moldova, Basarabia, o parte din Ucraina vreme de câteva mii de ani, tulburător de mult pentru a nu lăsa urme. Că dacii de fapt sunt de proveniență iraniană, iar sciții sunt și ei parte din combinația asta. Că suntem combinații de combinații de combinații, că nimeni nu s-a născut român acum zece mii de ani, și dacă mâine România o să aibă o altă configurație, alte granițe și o să fie mai mare sau mai mică, nu o să schimbe în mod esențial cine suntem ca comunități. Dacă nu cumva suntem victimele unui genocid - dar de-aia apărăm statalitatea României și siguranța tuturor oamenilor din granițele astea.

Studiul și înțelegerea istoriei m-a făcut să înțeleg și eu mult mai bine aceste aspecte. În același timp, am mai multă simpatie pentru cei care nu o înțeleg încă. Și știu că pentru mulți înțelegerea faptului că trăiesc alături de ei oameni cu o altă cultură, o altă limbă. Că ar trebui să ne bucurăm că există oameni care văd lucrurile altfel, care vorbesc altfel, care gândesc un pic altfel - împreună putem să ne facem viața mai bună.

Puya însă vine dintr-o zonă culturală unde lucrurile trebuie explicate simplu. România e una singură, dar noi suntem mai mulți, de mai multe feluri, vorbim mai multe limbi pe-aici, nici limba română nu e una singură, diversele dialecte au fost însă reduse ca regionalism și unite sub o limbă corectă. Dar mai există secui, sași, șvabi, evrei, rromi, armeni, aromâni, tătari, turci, ruși, lipoveni, bulgari, sârbi, polonezi, sirieni, și cine știe câte alte nații? Dar ei sunt o comoară a României, diversitatea asta aduce prosperitate - o singură cultură e incapabilă să reacționeze corect la realitățile lumii moderne.

De-asta, da, România în granițele actuale a fost câștigată cu arma în mână, dar oricât de mult ți-ai dori, tu, Puya, în România nu o să se vorbească doar limba română. Că nu aia e ce face România Românie, limba română e doar o limbă folosită de o mare parte din populației.

Aici sunt problemele legate de istorie pe care mi se pare că le ridică La Familia - o înțelegere superficială a istoriei, timidă în fața atacurilor. O înțelegere superficială datorată unui sistem de educație care își ratează obiectivele, dar și unei lipse de popularizare a istoriei. Și povestea a „de ce suntem noi aici și de ce ne spunem «România»” trebuie să fie înțeleasă dacă vrei să ai un minimum de motivație și coeziune socială.

Al doilea punct super-problematic pe care îl ridică La Familia cu piesa asta este poziția unui tânăr din zona urbană care dorește să urmeze tradiția locului, să-și însușească și asume credința ortodoxă. E o problemă spinoasă, pentru că pe de o parte, cel puțin în teorie, ortodoxismul e dominant în România, dar realitatea spune cu totul altceva. În momentul în care ne-am întâlnit cu toții pe o singură rețea de socializare, vocile dominante au fost cele care au urlat contra BOR și ortodoxismului, contra credinței creștine și, foarte des, în sprijinul sau spre moderație în ceea ce privește alte credințe, incluzând aici și ateismul. „Vrem spitale, nu catedrale/biserici” poate suna ok în urechea unui tânăr modern care dorește să se lepede de moștenirea proprie pentru a fi pe plac unei culturi occidentale care devine pe alocuri sufocantă.

Și începe și îl ironizează pe Iohannis pentru că i-a clasificat pe cei care au propus „referendumul pentru familie” ca extremiști religioși. Și eu cred că Puya greșește aici, dar știi ce? Ascultându-l, îmi dau seama că sunt destui care au rămas cu semne de întrebare, care au aceleași întrebări ca și Puya, și care gândesc ca el. Am putea de exemplu să apreciem faptul că în România poți să faci mișto și să-l critici pe președintele țării. E o libertate câștigată cu greu pe care cred că nu o apreciem suficient. Bun, dar nu ne convin ideile lor. Dar nici lor nu le convin ideile voastre. Voi ați reacționat la primul moment în care ați auzit ceva diferit de ce vă așteptați, v-ați agitat, și ați protestat. Închipuiți-vă cum sunt cei pe care îi reprezintă La Familia, care aud zi de zi mesajele voastre. Și întrebați-vă cât de des chiar v-ați lansat într-un dialog cu ei.

Lucrurile sunt foarte complicate și nuanțate. Nici mie nu-mi place să-l aud pe Puya spunând chestia cu „în România să se vorbească numai limba română”. Dar am încercat să înțeleg de unde vine asta, v-am expus și vouă raționamentul, și sper la un dialog cu el, sau cu cei care au aceeași părere. Mi-am expus și o parte din argumente. Cred că am înțeles de unde vine, dar singurul mod de a înțelege mai bine cum gândește acea parte a societății e să dialogăm cu ea. La fel și cu mesajul creștin - vreau să înțeleg înainte de a condamna.

Cred că sunt multe de învățat, și multe de discutat înainte de a arunca pe La Familia o etichetă simplă „extremiști” și a-i pune în tabăra AUR. Poate ei sunt asta, asumat, poate nu sunt. Există puncte unde sunt de acord cu ei. Da, pesimismul ăsta românesc ar trebui scuturat un pic. Da, creștinismul e parte integrantă din poporul ăsta, chiar dacă și acolo am o groază de asteriscuri, comentarii și adăugiri. Da, există un curent care vrea să minimalizeze orice moștenire pozitivă am putea extrage din istorie.

Băieții de la La Familia au pus ca prim cadru al videoclipului un anunț - pe scurt: „da, știm că o să comenteze lumea, o să ne certe că nu suntem de acord cu retorica generală, nu o să pună nimeni melodia asta la radio, și o să facă toată lumea mișto de noi”. Îi înțeleg cu atitudinea defensivă. Au obosit deja de la lipsă de dialog. Și ei, și eu, și în realitate cam toată lumea, dar nu știu să spună lucrul ăsta.

Ca și treabă amuzantă, cu o săptămână înainte de piesa asta cineva ne-a contactat pe pagina de Facebook a Podcastului de Istorie și ne-a zis că ne-a descoperit podcastul Puya. La câteva zile, am început iar să aud de La Familia pe internet, cu toată lumea dând ochii peste cap că iar sunt xenofobi. Acum ce o să mă fac, dacă o să amintesc că Puya ne-a descoperit podcastul în Spotify, o să fie și Podcastul de Istorie xenofob? Complicată treabă. Ce vreau eu să zic cu toată poliloghia asta este că băieții au scos o piesă și ne-au zis o chestie, care vine din zona lor culturală. Avem de gând să ne uităm să vedem ce se întâmplă acolo, sau avem de gând să facem meme pe Facebook? Putem să vorbim cu oamenii ăștia și altfel decât cu superioritate și autosuficiență, să le explicăm unde greșesc și să luăm aminte acolo unde ne zic cum arată realitatea lor?

Cam asta a fost cu piesa celor de la La Familia. Nu o să mai amintesc că un om a fost condamnat la închisoare doar pentru că a scos o piesă și niște intelectuali împinși de la spate de niște principii intelectuale superioare nu sunt capabili să discearnă între realitate și ficțiune, între ironie, glumă, și realitate. Că după aia îmi amintesc că oamenii de la TNR trebuie să dea un milion de euro pentru o glumă, și-mi fierbe un pic sângele în vine.

Jos cenzura!