A fost odată ca niciodată o facultate. Să spunem că era o facultate din orașul meu natal, adică Brașov, și să o numim așa, aleatoriu, Facultatea de Matematică-Informatică (sau doar Informatică) din Universitatea Transilvania. Și să mai presupunem, de dragul conversației, că eu m-aș fi înscris la acea secție, la master.
Zilele astea, ca niciodată, mi-au demonstrat un lucru pe care nu îl credeam posibil, mai ales într-o cultură dinamică precum este cea generată de Internet. În Internet suntem mulți, și avem opinii diferite. Cel puțin așa credem. Dar cînd una din opinii aparent deviază de la opiniile personale ne dăm seama de faptul că nu oricine are dreptul la opinie, ci numai cei care au aceeași opinie ca și noi.
O opinie despre viața socială în internet
Mă uit la site-urile de ‘social networking’ cu mare și constantă mirare. Nu pricep care-i faza.
Sunt zeci de variante în care pot să intitulez acest post, dar am ales sentimentul care m-a marcat cel mai puternic – acela al unei Românii balcanice, occidentale și puternic românești, cu o patină unică pe care cu greu o mai poți găsi azi.
Am o casă la țară. Bine, nu e a mea, dar în principiu va fi, cîndva, în viitor. Casa la țară ca toate casele la țară – cu ogradă, și în ogradă cu ’d-ale casei’ – o ceapă, o roșie, viță de vie… chestii de genul ăsta.
V-am ars, mank-v-ash. Sunt tanar, am 13 any shi trimit seMse-uri, d-aia skriu asha. Sau, ca să citez un pasaj original: „Am desquis soobiectu asta joost becuz mi plak Placebo…topic 4 fans…mel prepheratte…hotnews…km toot tche tzine d Placebo;)” [link pe mtv.ro, a dispărut între timp] . Nu, nu îmi aparțin mie dejecțiile. Pentru cei care nu văd problema, nu, problema nu este că nu-mi place Placebo (sunt buni, îmi plac). Problema este brain-damage-ul la care noua generație se supune.
Citesc prin bloguri despre One Day Blog Silence, și vreau să înțeleg ce e în mintea celor ce propun astfel de omagii.
Mă îndrept spre casă. E noapte, e ora 10 seara, și pe drum nu mai circulă multă lume – doar vreo doi copii se joacă prin șanțul din fața blocului. Unul din ei, cel mai mare, stă aproape imobil în mijlocul trotuarului. Își întinde cotul, ocupînd strategic aproape tot trotuarul. Mă uit la el. Am un metru optzeci, 120 de kilograme (chiar dacă nu arăt decît 100 din ele), sunt tuns scurt și privesc fioros spre el. De fapt, nu spre el. Spre cotul lui. De la 10 metri privesc către el, și el știe că vreau să trec pe-acolo. Se întinde, vrea să mă oblige să mă opresc din drumul meu, dar pe măsură ce mă apropii știe că voi trece pe-acolo. Și temător își trage cotul.
Nu prea urmăresc știrile. Nu le urmăresc pentru că mi se pare un efort absolut inutil făcut doar pentru reconfirmarea faptului că da, în România nu se întîmplă nimic.
Nu sunt mare cititor de bloguri. Nu prea am vreme, nici să scriu, nici să citesc, și dacă aș avea vreme sau inspirație să scriu (altceva decît fragmente de 20-30 de rînduri) aș scrie altceva. În orice caz, observ că devin un blogger. Îmi pun cîteva însemnări pe net, care au cititori, puțini dar buni, sunt în prima pagină din google dacă vei căuta după „Dan Bursuc” și nu știu nici o cale de a mă sustrage acelei poziții.