Social

A apărut un fenomen super-inteligent în presa și blogurile românești, fenomen pe care l-aș numi ‘Reductio ad Huidum’. Pentru cei ce nu cunosc, termenul derivă marginal din ‘Reductio ad absurdum’, un procedeu matematic pentru demonstrarea unor afirmații. Acest procedeu e foarte eficient, pentru că demonstrează că anumite fenomene nu pot exista; în momentul în care ai o reducere la absurd a unei afirmații matematice, opusa este adevărată (unde afirmația opusă poate să fie un cîmp suficient de larg).

Nu știu cîți cunosc povestea, și o am de ceva vreme deschisă în browserul de pe desktopul de acasă, și vroiam, evident, să o împart cu voi. E o poveste absolut savuroasă despre ce înseamnă să fii producător de jocuri. 

Ia este una din cele mai faine chestii pe care o avem noi ca popor. Nu am idee de ce a ajuns bluza românească să fie ceea ce este, însă dacă este să alegem ceva reprezentativ, nici sărmăluțele, nici femeile frumoase, nici peisajele aproape la fel de frumoase ca cele din Alpi nu le putem alege mai potrivit decît ia.

There’s an interesting article roaming around the interwebz these days regarding the performance of Windows, and why you don’t actually see the improvements (that may be spectacular at times) from the open source world. It’s an interesting comment, worth reading for any developer. But the most interesting thing about it is not about the specifics of the disgruntle of the writer. I am certain he doesn’t really feel that way, but, caught in the moment, he spurted all those things (as a matter of fact, he retracted the harshness of some of his statements in a later comment, included in the article itself).

Prin anii ‘90 pe la sfârșit începuse să-mi fie clar că în România nu se joacă fotbal, ci o chestie asemănătoare, dar totuși diferită. Ca și azi, pe-atunci se juca pe stadioane plictisite, cu scuipători de semințe care se aud mai tare cum servesc carne echipei adverse decât comentatorii de la Tv, și alte asemenea.

Am spus care e părerea mea despre creștinism într-un articol nu foarte vechi. Nu mi-am schimbat părerea, doar adaug un comentariu și un exemplu.

Întotdeauna a fost o mare nebunie legată de pretențiile absolut absurde ale starurilor rock. E cunoscută pretenția celor de la Van Halen de a nu avea absolut nici un M&M maro cînd ajung la un concert. Chiar dacă pare aberantă și ireală, povestea nu numai că e reală dar are și sens.

Scrisesem acum cîteva săptămîni despre extraordinara desfășurare de forțe din capitală, unde într-un mall pițipoancele un ONG a dansat contra violenței îndreptate împotriva femeilor. Fantastic, am spus, dar este mai util ca o frecție la piciorul de lemn. Am fost contrat, spunînd că se ridică ăuernesu'.

De cîteva zile stau să mă gîndesc la subiectul ăsta. Nu pricep ce se întîmplă, de ce mi se pare că dreapta românească este și a fost dintotdeauna o glumă. Nu mă refer la vîrfuri, la intelectualii de dreapta care sunt puțini dar de calitate. Nu, mă refer la noi, la românii de rînd.

Oare cît de naivi pot fi cetățenii care trimit share la așa ceva nu știu. Probabil că nu doare foarte tare cînd nu ai cap să gîndești. Cifra vine de la diverși ziariști care nu au ce face și împart, de exemplu, fondurile pe care le împarți pușcăriilor la numărul de deținuți? Îți iese o sumă destul de mare. Și probabil atunci, ziariștii deștepți, gîndesc că au o știre. Și ne mai mirăm de ce moare presa.