Costi Rogozanu urăște clasa de mijloc, ca orice stângel ce se respectă și care urăște din toată ființa lui ceea ce este (altceva decât stângismul, pe ăla nu-l urăște). Așa că mare mi-a fost mirarea când am văzut că mi-a adresat o scrisoare. Bine, nu mie, ci nouă, clasei de mijloc. Ăștia care suntem prea puțini, că socialiștii pe care îi iubește el atât de tare ne-au împuținat cât de tare s-a putut.
În așteptarea cărții „O istorie a Internetului în România” care va fi scrisă de niște #oamenifaini în momentul în care nu le va mai merge să facă campanii pe bloguri cu 10 lei pe articol, o să îi răspund lui Manu la întrebarea: „De ce nu există o carte de istorie a Internetului din România”. Una pe bune, care chiar să merite citită, nu cu oameni care cred că Internetul a început când au mers ei la primul Internet Cafe să aburească o gagică din Dolhasca care face facultatea (wink-wink) la Bucureș'.
Vali a postat duminică clipul ăsta (mergeți la Vali, nu o să-i fac embed aici), și am ezitat între a-l ignora, a urla „bă, e prostie” și a comenta clipul pe-ndelete. Am ales să îl comentez spre oprobriul cititorilor mei libertarieni.
Quod Erat Demonstrandum este un film românesc despre comunism. E un film exact cum ne-am săturat de pe la 432 să tot vedem, și există, cred eu, două motive pentru care nu mai vrem să vedem fața aia urâtă a comunismului. Primul ar fi că ne-am săturat să vedem fața hâdă a „celui mai drept dintre sistemele sociale” de pe lumea asta, aspirația tinerilor din ziua de azi. Al doilea ar fi că am obosit să ni se reamintească ce lași și ce mișei am fost, și ne-am săturat să ni se tot amintească faptul că e vina noastră pentru dezastrul moral în care ne aflăm.
Mă uitam la o prezentare de C++ de-a lui Bjarne Stroustrup, și a repetat acolo o idee care îmi e foarte familiară. Gânditul „în afara cutiei” e supraevaluat mereu. Oamenii gândesc prematur în afara cutiei și ajung să consume o cantitate enormă de efort pentru a reinventa într-o formă inferioară calitativ ceea ce există deja în interiorul cutiei.
Cred că unul din cele mai tragice lucruri pe care le poate face un om este să învețe ceva mecanic.
Duminică ieșisem și eu la o plimbare odată cu soarele, și m-am întâlnit la Modarom, la baza Republicii, cu niște oameni entuziasmați de problema gazelor de șist care împrăștiau pliante cu prostii la toată lumea. Informații Despre cum fracturarea hidraulică face și drege, cât de nasoală e, cât de oribil ne va fi nouă ca țară. Despre deșertificarea României, așa cum s-a întâmplat în Polonia (ce, nu știați? Polonia e acum în Sahara, conform entuziaștilor de la ONG-uri).
Stop Cadru, o trupă de hip-hop brașoveană a lansat albumul Cronocid. Albumul nu e rău, deși ar fi putut fi mai bun (oh, pe căpitanul Evident îl dau metaforele afară din casă). Sunt niște lucruri de ordin tehnic ce pot fi reproșate, însă versurile sunt în general bune, mesajul este dens.
Nu cred că am asistat vreodată la o campanie electorală mai inutilă și lipsită de conținut. Condusă de Victor Ponta, care deja se vede regele României înscăunat pe următorii 90 de ani, lipsa de conținut se manifestă pe tot spectrul politic. Dar nu pentru că candidații nu ar avea o platformă definită; mai toți jucătorii importanți au pornit cu ceva.
A trecut mai bine de un an de când m-am lăsat de piraterie. A început în momentul în care obosisem să tot caut cărți pe care voiam să le citesc, și să găsesc mereu zeci de opțiuni. A părut atunci un gest absurd și inutil. Și, mai ales, mi s-a urat să mă reapuc de piratat în vreo câteva zile dacă nu ore. A trecut un an, și nu am mai simțit nevoia.