De vreo câțiva ani încoace una din problemele majore ale online-ului românesc este că lumea știe ce se va întâmpla în Game of Thrones. Așa că în ziua în care se dă episodul de Game of Thrones, cei care nu au avut răbdare și stil și au „halit” în fugă următorul episod de GoT se bucurau de plăcerea de a arunca: „Moare Stark”, „Moare X”, „Moare Y”.
Cred că am uitat să vă spun de chestia asta, dar vă spun acum, că nu-i târziu. Vă întrebasem acum câteva săptămâni dacă vă place ideea să ascultați un podcast în română. Acum puteți să ascultați ce a ieșit; mi-am unit forțele cu ale lui Ovidiu și am reușit să publicăm podcastul „Istoria Culturală a României de săptămâna trecută până în zilele noastre”.
Mad Max: Fury Road este Avatar-ul culturii punk. Este frumos, aspectuos, e 3D și are cea mai slabă poveste imaginabilă, însă toată lumea e incredibil de încântată de el. E un film care mi-e neclar de ce se numește Mad Max. Personajul principal petrece cam 25% din film legat de o mașină, singura lui super-putere e că are un cârlig de transfuzie după el. Mad Max este personaj secundar, iar filmul ăsta ar fi putut să se numească foarte bine „Imperator Furiosa”. Dar hai să nu anticipez, să vorbesc întâi despre lucrurile faine din el.
E păcat, pentru că singurul mod în care vă puteți da seama cât de varză e piticigratis e citindu-i articolul despre East European Comic Con. E o capodoperă a cerșitului de atenție, a glumelor forțate și a motivului pentru care un tip ca el și-ar lua roșii stricate în freză imediat ce ar deschide gura.
Acum vreo două săptămâni am prins o discuție paralelă cu mine. Nu eram implicat, așa că mi-a fost mult mai ușor să o urmăresc. Doi oameni pe la vreo 45 de ani se plângeau cum rock-ul românesc a murit în anii ‘90. Cred că momentul care m-a iritat cel mai tare a fost cel în care oamenii și-au amintit de legendara emisiune a lui Petre Magdin. Rar am auzit oameni vorbind cu mai multă reverie despre ceva, totul fusese magic cu emisiunea lui Magdin, extraordinar, demențial, cel mai tare, cea mai mișto chestie
De la Ovidiu am aflat că există un podcast interesant numit „Penn’s Sunday School” unde Penn Jillette și alți câțiva asociați vorbesc despre diverse lucruri printre care maimuțe și ateism. Și de-acolo am aflat și de un Reason Rally care s-a desfășurat în Washington acum câțiva ani (martie 2012). Un colaborator al emisiunii vorbea despre speakerii de la Reason Rally, și spunea că i-a plăcut în mod deosebit Cristina Rad from Romania.
În ciuda a ceea ce spune internetul, radioul digital nu e un mare avantaj pentru toată lumea și aș fi mult mai fericit dacă măcar o parte din posturile de radio și-ar păstra frecvențele din spectrul FM pentru puținii demodați care și-ar dori să asculte ceva la calitatea mai proastă pe care o oferă FM-ul.
S-au împlinit acum două zile 50 de ani de la publicarea articolului lui Gordon Moore în Electronics Magazine. Mi se pare foarte interesant articolul, mai ales că puterea de previziune a lui Moore se întinsese la 10 ani. Ce este și mai interesant e că legea lui Moore e încă valabilă, iar Intel a declarat că ar putea să o mențină încă 10 ani de-acum încolo, cipurile ajungând să integreze tranzistori de 5nm, cu tehnologie la 3nm și 1nm încă în studiu.
Există cărți care îți intră în minte de când ești copil și trăiești cu impresia că sunt niște opere de artă. O recitire la o vârstă ceva mai înaintată, însă, te trezesc la realitate și descoperi că monștrii sacri pe care îi divinizai în mintea ta sunt de fapt niște scriitori banali, iar textele deloc impresionante.
M-am gândit să scriu o serie de articole despre industria în care lucrez, un fel de „How it’s made” despre software destinat celor care nu au nicio legătură directă cu industria dar care au nevoie să înțeleagă niște lucruri. De exemplu, de ce proiectele software durează atât de mult? De ce costă atât de mult? De ce saitul ăla pe care îl poate face și un copil e făcut de o echipă de zece oameni cu un buget cu mai multe zerouri decât vrei tu să crezi?