Capacitatea de a face rău a Internetului e bine cunoscută, dar de fiecare dată uităm, și de fiecare dată ne reamintim ca să uităm din nou zece minute mai târziu. Nu am comentat foarte mult știrile despre ANAF și abuz. Poate pentru că am simțit izul de minciună, deși nu exclud niște mici răfuieli ale agenților de la DGAF.
Dorin, ce fain ar fi dacă ai scrie tu despre… e întotdeauna începutul unei idei proaste. Mi-am amintit de chestia asta citind o postare atroce despre cum fiecare femeie e schizofrenică, pentru că în ea trăiește un înger, un demon, o înțeleaptă, o prințesă și o scorpie. Între comentatori, un mare maestru sugera că, după o astfel de postare, nimic nu ar fi mai nimerit decât ca autorul/autoarea să scrie despre cum: „dacă bărbatul e creatorul și femeia ca apa, cine e ea fără bărbat?”
E nevoie de un nou site de sport. E imposibil să găsești informație într-un mod structurat, inteligent, fără senzaționalisme. Un site de jurnalism sportiv, fără „ce a făcut mai departe o să te lase mască”, ci cu informație brută, fără opinii foarte multe. Un site pe bani.
Unul din cele mai dureroase lucruri pe care le afli de-a lungul timpului e că nimic nu e original. Toată lumea mare s-a inspirat din altcineva și mai mare, omul pe care îl admiri tu ca și filosofie de viață afli că și-a inspirat-o din cartea unei persoane pe care o detești, care s-a inspirat din altcineva care era naiv, care s-a inspirat din altcineva care spunea că omul e o pasăre fără pene, și nici măcar nu suntem siguri că e ideea lui.
O chestie mai puțin știută e că toate hotelurile mari cer o sumă foarte mare, prohibitivă, pentru accesul la internet. Unele lanțuri hoteliere ajung chiar să ceară undeva la 20$ pe noapte. Pentru noi, care ajungem la astfel de hoteluri doar dacă plecăm în altă țară, WiFi-ul e foarte necesar: vrei să îți descarci ceva hărți, vrei să îți contactezi oamenii de-acasă să le scrii că ești bine, să le trimiți niște poze, lucruri de genul ăsta. Și totuși, dacă vrei să o faci trebuie să plătești de obicei o sumă exorbitantă.
De ceva vreme nu mai urmăresc știrile din România, prefer să le citesc în original, pe site-urile străine. Nici pe Facebook nu le mai caut; Facebook a devenit o chestie sufocată de „influenceri”, adică o gașcă de oameni de PR care cred că construiesc o comunitate inundând-o cu inepții în loc să o observe și să o sprijine să crească natural.
În iarnă râdeam de postările legate de spălatul vaselor. Fairy alesese prin Adi Hădean câțiva bloggeri care să se filmeze în timp ce spală vasele și să se simtă oameni mari: uite, în sfârșit am spălat noi vasele, nu doamnele, de parcă tocmai ar fi făcut un mare sacrificiu.
Cred că oamenii care au plecat peste hotare sunt foarte triști acum. România e adevărata păstrătoare a umorului, e locul unde umorul e îngropat adânc, adânc de tot, și din când în când mai descoperim o nestemată.
Această postare s-ar fi putut numi foarte bine și „De ce Karate Kid nu a învățat karate”, dar cred că nu vreau să mă amestec prea tare cu nostalgiile celor care erau copii în anii ‘80 și ‘90. Nu de alta, dar m-am luat prea recent de rap, nu mai vreau să spulber un mit al copilăriei. Ce scriu după aceea, despre cum generația cu cheia de gât e o generație cu nostalgii care ar speria orice om din lumea civilizată?
Cum ziceam, am așteptat destul de mult remake-ul de la Heroes III numai pentru a fi dezamăgit teribil din prima. Lista de probleme mai jos: