Postarea asta nu e scrisă pentru a vă flata pe voi, cititorii, ci pentru că vreau să am ceva să-mi aducă aminte de motivul pentru care scriu. Uneori mi se pare că e prea mult efort, că e prea mult timp investit în blogul ăsta, timp pe care nimeni nu-l apreciază. Vreau să am articolul ăsta ca referință, să-mi amintesc de ce să nu închid blogul, podcastul și toate conturile de online.
Într-un gest de majoră demnitate morală, salahorii de la Adevărul au scos un text de pe site. Să îi auzim ce spun despre asta:
În ultima săptămână internetul spumegă. Am scris de feministele care vor să preia conducerea discuției publice. Am vorbit în podcast despre #nuînseamnănu (fără diacritice că fetele nu știe). Nu am scris însă despre dimensiunea linșajului virtual – într-un tur de forță fără precedent, Internetul și ziarele au vărsat atâta ură în texte că sunt încă traumatizat de pe urma citirii lor. De la „S-o violăm pe mă-ta” la „ar merita castrați de vii”, campania #nuînseamnănu s-a luat de mână cu cele mai criminale minți din istoria internetului românesc pentru a răspândi ură. Ziarele românești sunt pline cu ipocrizie, așa cum se vede în imaginea de mai jos, dar oamenii, luați individual, sunt animați de ură.
De la Avatar încoace fiecare film care se vrea blockbuster (cu efecte vizuale, explozii și alte chestii similare pe placul publicului larg) se face în 3D. Și e oribil.
Am scris săptămâna trecută un text pe care eu îl consider măcar deștept ca și conținut. Nu e 100% clar ce propun eu acolo și nici mie nu mi-a fost foarte clar cât de genială e propunerea mea. Am așteptat să văd ce deranjează lumea ca să îmi dau seama exact ce îmi doresc, acum dau răspunsul. În primul rând, felicitări celor care au citit textul și l-au și înțeles. Sunt puțini la număr, dar nu mă mai miră într-o țară în care analfabetismul funcțional e la el acasă.
Mediocritatea e un lucru de speriat în societatea modernă. Mediocritatea se aliniază cu stagnarea ca fiind printre cele mai grave lucruri care li se pot întâmpla unor oameni moderni. Suntem învățați să fim cei mai buni, cei mai grozavi, cei mai rapizi, cei mai inteligenți. Nu acceptăm locul doi, nu acceptăm mai puțin de 101%, suntem conduși de obsesia celor mai bune opțiuni, celor mai mari avantaje, celor mai rapide câștiguri.
Văd că se discută foarte mult despre elevii olimpici ba, mai mult, că universitățile din străinătate se „bat” pe ei((Realitatea e că nu se „bate” nimeni, nu a rămas nimeni în sânge pentru că nu a reușit să-l bată pe karatistul de la Oxford care l-a luat pe geniul nostru în matematică, fizică sau ce-o mai face geniul zilei.)).
Acum că s-a dus valul de bizoni care chiar credeau că m-am pus să scriu scrisori deschise și suntem între noi, prietenii vechi, pot să revin la tonul normal. Și să vă spun care e cel mai comic aspect al celor care m-au înjurat în ultimele câteva zile. Dincolo de amenințările și înjurăturile fără nicio țintă, foarte mulți au venit la mine să-mi reproșeze următoarea frază:
Mihai Vasilescu a preluat o poveste – celebrul „am un prieten” – în care acuza BCR că a intrat în criză de lichidități. Ca să înțelegeți, cuvintele „criză de lichidități” sunt, probabil, sintagma cea mai dureroasă pentru o bancă, pentru că asta înseamnă că după urmează doar falimentul sau mai rău (bancherii sunt, în fond, campioni la săritura de la etajul 20). Mi se pare un pic inconștient să ieși cu un astfel de articol mai ales dacă ești un om cât de cât citit de oameni influenți din online. Oameni care citesc și dau mai departe. Dar asta e problema lui Mihai, care a retractat titlul (deși nu a actualizat în facebook, deh). Îmi închipui atacul de panică în momentul în care au văzut oamenii de la BCR postarea asta:
Câteva lucruri legate de succesul neașteptat al articolului de ieri: