Social

Suspectez că pe Ioana Pârvulescu au lăudat-o în clasa a II-a când, la materia Compunere, a copiat trei expresii din Emil Gârleanu, în special pe cea cu „copacii de zahăr”. Eu nu știam că e obligatoriu să includ acea expresie pentru că era incredibil de frumoasă, am făcut o compunere altfel banală în lipsa zahărului din expresie. Asta poate și pentru că zahărul era la rație, și când stai la coadă pentru el parcă nu-ți mai arde să-l arunci pe copaci, în pădure. La coadă ne întâlneam toți copiii; ne puneam toți și așteptam, că speram că aduce ceva; aveam cu noi cartela, eram pregătiți să cumpărăm orice se băga atunci când un șofer de mașină de transport se îndura să treacă pe la alimentara să o aprovizioneze. Nenea Gheorghe era șofer de mașină și avea o soție tânără. Pe cea dinainte o lăsase, dar în sinea lui încă o mai iubea. Ah, ce frumos e să poți iubi în continuare!

Acum trei luni toată lumea în social media plângea de mila unui doctor târât de paznicii aeroportului afară dintr-un avion United Airlines. Atunci am scris despre cum oamenii care comentează în general nu înțeleg despre ce comentează. Îl citasem atunci pe Victor Kapra:

Să scriu de chestia asta până nu uit. Acum ceva vreme pregăteam cu Sergiu podcastul de istorie, când a apărut în discuție o teză foarte simpatică în care Gânditorul de la Hamangia este deținătorul unor aspecte numerologice deosebite, pe lângă alte proprietăți care demonstrează că creatorul Gânditorului este un om de o inteligență superioară sau, cum e numit în vorbirea colocvială, dac.

După 17+ ani de carieră am făcut o pauză (și încă o mai fac), ca un moment bun să fac niște reevaluări, să regândesc niște lucruri. Și v-am anunțat ceva mai devreme că vreau să îmi fac propriul engine de blog, că no, e mai simplu, și mă joc acum cu ce lucruri vreau să includ.

În ultimii ani am acceptat foarte rar să particip în genul acela de circle-jerk pe care le presupun lepșele. Fără nicio intenție de a ofensa pe cei care o fac, să vă explic un pic de ce sunt imature și uneori chiar nocive.

La mine durează enorm să urmăresc un serial – dar cumva zilele astea mi-am făcut timp să înaintez mai mult în Star Trek – The Original Series. Cele cu Spock și cu Kirk, cele care au pornit toată nebunia, că tot le promova Netflix anul trecut, în anul 50 de Star Trek.

Uneori mă satur să tot văd incompetenți plângând pe chestii irelevante; încep să ajung la vorba lui Vali, și să mă întreb dacă chiar mă interesează chestii precum ce s-a întâmplat cu acțiunile United după scandalul pe care l-au avut cu doctorul scos cu forța din avion.

Citesc la Ovidiu că există o scenetă jucată de cei de la Radio Guerilla în care oamenii merg la notar să pună o declarație cu zero valoare juridică prin care nu sunt ofițeri acoperiți ai serviciilor secrete.

Vă întrebați cum arată un băiat care luptă pentru furt? Poate ați ieșit la proteste și ați strigat „nu vrem să fim o nație de hoți”, și nu știți cum arată hoții. Poate știți că acest blog este ferm contra pirateriei, și din când în când mai apare câte un cetățean care îmi explică de ce greșesc.

De ceva timp încoace îmi pun foarte des întrebarea: de ce românii scriu atât de complicat? De ce nu putem să avem un scriitor (contemporan) care să poată să scrie citibil, cu blândețe față de cititor?