În timp ce românii se bucură de ce au reușit progresiștii irlandezi și își amintesc că România e retrogradă și va vota ceva fără consecință să fie adăugat în constituție, să nu uite că motivul pentru care România e „de rahat” e că modul în care cei cu gândire progresistă insistă că vor câștiga acest referendum va fi prin neprezentare.
Tot văd o sumedenie de greșeli făcute de oamenii din bula mea în conflictul deschis cu PSD-ul. Sunt niște lucruri relativ simple care ne arată că încă nu suntem capabili să trimitem PSD-ul la groapa de gunoi a istoriei, la un loc cu PNȚCD și PD și PNL. Să le enumerăm (și îmi asum faptul că lista e incompletă):
Primul meu Eurovision, că văzusem că încep să curgă memele și vroiam să înțeleg despre ce e vorba. Așa că am dat drumul la televizor, și iată ce am văzut:
Am scris și prin alte părți, dar mă gândeam că e cazul să pun și-aici ca să rămână. În 2012 am fost pus față în față cu o alegere complicată. Băsescu (un tip pe care îl displăceam destul de mult) era suspendat de o coaliție monstruoasă formată din PNL și PSD. Dar să mă citez, că mi-e lene să rescriu acel text:
[Nu fiți copii, e cu spoilere] Infinity War e una din cele mai bune campanii de marketing din ultima vreme, atât de meseriașă încât în momentul în care am îndrăznit să spun că Infinity Wars e mediocru a sărit lumea să-mi spună cât de mult greșesc, că filmului nu-i pasă pentru că e cel mai de succes din istorie. Cum explicam într-o postare anterioară, faptul că e o campanie de marketing reușită nu poate decât să-mi dea de înțeles că e un film mediocru. Lucru confirmat în sala de cinema.
La fiecare film mai popular la care nu se știe încă de la început deznodământul (gen „Moartea căprioarei” cu Jennifer Lawrence în rolul lui Bambi) apar oamenii supărați pe cei care dau spoilere. De la momentul „Han Solo moare”, mulți dintre voi știți că îmi displace isteria asta cu spoilerele – dacă singura plăcere pe care ți-o dă un film este o întorsătură prin care un personaj moare, atunci poate că aia nu e cinematografie de calitate. Dacă nu te poți bucura de acel film știind că se va întâmpla ceva anume în el, înseamnă că filmul nu are cum să fie prea reușit.
Sunt un copil simplu. Am crescut pe vremea când n-aveai voie să zici nimic ieșit din comun dacă nu vroiai să vorbești cu organele specializate. Am învățat cu libertate de gândire și de exprimare încet, încet, nu a fost vreun dat. Am trăit entuziasmul exploziei de libertate din 1989, am citit prima presă cu adevărat liberă în Gazeta de Transilvania, după care am văzut din nou cum se pun lacăte la gură. Am văzut cum libertății de expresie i s-a cam dus din lustru pe vremea când BUG Mafia dădeau cu subsemnatul în fața unor polițai din Turnu-Severin pentru că piesele lor conțin niște idei nu foarte conforme cu puritanismul comunist. Și am învățat ce înseamnă libertatea de expresie de la Larry Flynt, adus de Paraziții.
Din nou și din nou încerc să mă uit cu un minimum de echilibru la ce se întâmplă în spațiul public românesc acum, și mi-e imposibil. Ultima ședință a senatului care apare pe site-ul senat.ro este din 11 aprilie, ultimul proiect de lege înregistrat e din 30 martie. Cu alte cuvinte mi-e imposibil să comentez ceva ce nu pot să verific.
[Postarea asta e pe nicăieri. Poate nici n-ar trebui să-i pun un titlu]
Hai să vorbim cu un pic de onestitate despre românii plecați din țară, că m-am săturat de atâta ipocrizie. Acum vreo 15 ani îmi puneam și eu aceeași întrebare – și am ajuns la o conferință a liberalilor, cu Tăriceanu și Crin Antonescu (nu-l știți, un tip care a dormit vreme de-o lună în scaunul de președinte al țării). M-am ridicat și le-am pus întrebarea care mă durea pe mine: „Bă, băieți, plec sau rămân? Sunt băiat care știe cu calculatoarele, dar n-am răspuns la întrebarea asta”((parafrază. Eram mult prea tânăr, și mult prea impresionat de prezența notabilităților în acea sală)).