Social

În momentul în care oamenii vorbesc despre lucruri orwelliene se referă, în general, la „statul în care ești supravegheat tot timpul”. Probabil acesta este aspectul și cel mai ușor de sesizat din cartea lui Orwell, 1984; felul în care statul pătrunde în intimitatea ta cam în aceeași măsură în care astăzi o face telefonul mobil (la o scară mult mai mare, totuși, deci e ok). Dar pusă în cârca statului care controlează și organele de opresiune, această armă a supravegherii constante devine letală - nu doar că ești peste tot urmărit, dar cel care te urmărește poate lua decizia de a acționa în urma lucrurilor pe care le-ai spus sau le-ai gândit. Și înțeleg, lucrul ăsta este de natură să ne sperie instinctiv, ne dăm seama că ceva e extrem de defect într-o societate în care fiecare individ e urmărit. O parte din noi am trăit într-o societate similară, și nu o să continui paralela mai mult.

Am stat câteva momente să-mi dau seama dacă exemplul de aici este un exemplu bun de analfabetism funcțional. E un exemplu interesant - analfabetismul în ceea ce privește matematica de școală primară este evident, dar mult mai interesant este mecanismul de adaptare, „coping mechanism” pe care analfabetul funcțional îl dezvoltă pentru a-și proteja ignoranța. În cele ce urmează îl voi folosi pe Cristici interșanjabil, și ca denominator pentru o clasă întreagă de oameni care propun adoptarea unor interpretări strâmbe ale unor lucruri altfel destul de clare.

There is a sad current of opinion among the progressives that the freedom of speech goes „too far”. The „freedom of speech” became a conservative political choice lately, for reasons I’m not exactly sure. Perhaps soon enough progressive will be a stand-in for regressive in the very same way awesome and awe are now positives, not negatives. In this case I will discuss the article of one Raluca Enescu, publishing on the medium platform. Now, it’s hard to be taken seriously when you express your opinions on freedom of speech on a platform that actively stops it, but the irony of this will be the smallest awe inducing part of the article.

Pe social media.

Mi-am luat obiceiul de a scrie primul paragraf fie într-un fel în care rezum întregul articol ce va urma, conștient că oamenii care îmi deschid pagina (dacă o fac) vor răspunsul instantaneu. Un alt obicei pe care îl am e să explic și motivul pentru care scriu un articol, de fiecare dată ca un fel de scuză pentru „de ce vă iau din timpul vostru scriind un text lung”. Așa că o să vă spun de unde mi-a venit ideea să scriu acest articol: două discuții într-o zi, cu doi oameni diferiți pe care într-o vreme i-aș fi putut caracteriza ca „bloggeri”, deși fiecare din ei are meserii și interese diferite de „blogging”. Și am zis că ar fi util să povestesc despre moartea blogurilor - o elogie a unei forme de expresie care pare să fi dispărut, deși sunt cât se poate de conștient de faptul că e la un bullshitter distanță de reînviere.

Textul de mai jos îi aparține în întregime lui George Damian, care a vrut să-mi răspundă la întrebările și nedumeririle exprimate în postarea anterioară.

Dacă acum câtăva vreme George Damian era supărat pe ingineri, și îi înțelegeam supărarea, de la o vreme și-a restrâns câmpul oprobriului pe „programiști” - programatori, oameni care produc software, înțeleg eu, deși nu ne-a dat o definiție foarte bună a ce înseamnă acești programiști. Dar categoria care se simte vizată e cea a programatorilor, așa că o să răspund ca om care face parte din tagma asta, începând cu (ce altceva?) opiniile mele despre tagma programatorilor, urmând să îndrept niște nedreptăți pe care le aruncă pe umerii lor George, și încercând să ajung la un pic de echilibru.

Uneori stai să te întrebi ce se întâmplă în spatele ușilor închise. Alteori, stai să te gândești la alte lucruri, pentru că nu stai întotdeauna în fața unor uși închise în spatele cărora face cineva. Salut, și bine v-am găsit la prima ediție a newsletter-ului „Redheads and Wolves Weekly”, care nu numai că nu e newsletter, nu prea are de-a face cu lupii, nici cu roșcatele, și cel mai probabil nici nu o să fie săptămânal. Dacă va exista vreodată o a doua ediție. Cum Redheads and wolves nu e despre ultimile știri, nici despre cele mai importante, nu prea văd cui i-ar fi util așa ceva. Dar hai să-i dăm drumul.

Poate cea mai ciudată concluzie pe care aș fi putut s-o trag după o discuție la o bere (de fapt multiple limonade) a fost aceea că oamenii insistă să pară preocupați de niște subiecte de care, în realitate, nu le pasă. Cred că la o privire foarte scurtă peste conturile de social media o să vedem că majoritatea comentariilor online se fac pe niște subiecte de care oamenii nu sunt, de fapt, interesați câtuși de puțin, pentru că nu există o miză reală pentru ei, dar că odată oferindu-li-se oportunitatea de a se exprima pe acel subiect o adoptă cu patru mâini și se bagă adânc în scandal. Poate chiar îl provoacă.

Nu știu dacă ați auzit, dar există ceva echipă de jurnaliști numită „Casa Jurnalistului”. Cred că prima oară când am citit ceva de la ei a fost ceva articol despre un medic care nici acum nu știu ce anume făcea. Ceva rău, în orice caz, era ceva cu radiografii postate, și un text incredibil de lung în care am înțeles că cineva avea o dramă și medicul ăla era rău, dar nu mai știu detaliile pentru că era incredibil de prost scris.

In the quest for finding the proper answer to life, the universe, and what the heck is a podcast, really, there’s no magic 42. In fact, The answer is quite clear and simple.