Social

Astăzi am dat peste un documentar publicat recent pe YouTube dar filmat în timpul protestelor din 2017, făcut de o jurnalistă americană, Hailey Gates, pentru seria Viceland, „State of Undress”. Cred că e unul din cele mai clare exemple despre cum nu îți dai seama cât de mult greșește și ratează adevărul presa până când nu vorbește despre tine. Documentarul respectiv e un rateu masiv din foarte multe puncte de vedere, dar în același timp este o ilustrație excelentă despre cum se văd unele lucruri din afară. Dar nu vreau să judec calitatea documentarului, pe care vă invit să-l urmăriți și voi.

Unul din cele mai neplăcute efecte ale pandemiei COVID-19 este adoptarea în masă a codurilor QR în cafenele, restaurante, sau alte locuri publice. Mi-e neclar dacă au fost ceva indicații guvernamentale care au cerut genul ăsta de intervenții - știu că în pandemie majoritatea redirectau către o pagină care îți cerea să-ți completezi numele și numărul de telefon, pentru proximity-tracking, dar suspectez că nimeni de la guvern nu a venit să le zică oamenilor din HoReCa să bage coduri QR peste tot.

Pentru că am cerut mai multe recomandări de podcasturi, mi-au mai venit câteva propuneri. În primul rând să purced cu cele pe care le știu și am uitat să le recomand data trecută dintr-un motiv care-mi scapă (probabil sunt uituc, dar am uitat deja despre ce motiv era vorba).

Cred sincer că educația românească e excelent construită pentru a pregăti oamenii pentru traiul în România. Școala e locul unde înveți cam tot ce e de aflat despre țara în care trăim. Nu aveam nevoie de confirmarea de la PISA că suntem printre ultimii în Europa - doar suntem printre ultimii la cam toate capitolele sociale și economice, de ce ar fi altfel cu testele PISA?

Nu prea am scris foarte mult despre podcasturile românești, în mare parte pentru că calitatea lor e foarte slabă. Dar sunt câteva podcasturi care mi-au rămas în pocket casts, și vreau să vă vorbesc despre ele.

Pe la mijlocul anului am formulat o critică la adresa documentarului Cleopatra. Nu am mai publicat-o pentru că nu mi s-a mai părut un lucru important, analiza unui astfel de documentar doar ar da mai multă apă la moară oamenilor care se uită la istorie ca la o jucărie propagandistică și atât. Dar odată cu filmul Napoleon s-a reaprins o discuție mai veche legată de felul în care populația se raportează la sursele de informare, și chiar dacă discuția respectivă nu e publică vreau să reamintesc câteva aspecte.

Folosesc Chrome de pe la primele versiuni. Pe vremea aia aveam de ales între Internet Explorer și Mozilla, și Chrome a părut o jucărie chiar simpatică. Nu mergea foarte bine și a cerut un pic de efort, dar ca orice fanboy, am stat cu Chrome la bine și la rău. Timpul investit a meritat - Chrome a devenit în timp cel mai bun engine de web, atât de bun încât e folosit de 63% din oameni. Pe locul 2 e Safari cu 20%, pe 3 e Edge cu 5% și Firefox e pe 4, cu 2.9%.

Aud că oamenii au păreri despre Sam Altman și concedierea lui de la Open AI. Și eventuala reangajare a serviciilor lui la Open AI. Pentru mulți oameni, AI-ul e doar despre bani. Anul trecut erau NFT-urile. Crypto, acum doi ani. Învață cum să vinzi pe Amazon, acum 3. FOREX, pariuri, MLM-uri. 10.000 de ore să devii expert. Citește cărțile astea la 10x viteză, și o să fii zeu între oameni. Totul ca să te îmbogățești cât mai rapid, faci investiții, HODL până când vinzi și devii miliardar.

A apărut studiul Eurostat legat de studiile superioare ale tinerilor. Statistica arată rău de tot pentru România, care aproape uniform stă cel mai prost la capitolul ăsta, doar Bucureștiul fiind o oază de lumină cu 54% din tinerii între 25-34 de ani având studii superioare. În principiu avem:

Ne-am chinuit un pic să găsim un termen pentru o treabă foarte ușor de rostit în engleză dar care nu prea are traducere în limba română; și dacă e vorba să facem pseudoștiință în care să atribuim lipsa acestui termen pe seama unei trăsături mioritice, atunci ne-ar fi foarte ușor să vedem de ce absența lui e o treabă atât de normală. Vorbesc despre agency, un termen englezesc care denotă capacitatea de a lua decizii și acționa în nume propriu. Avem, desigur, locuțiuni, precum „pe barba «pronume-posesiv»”, dar nu avem un cuvânt, și încercarea de a scorni unul ne duce către autoinstrumentalitate, o noțiune la fel de dificil de pronunțat ca și de exercitat. Propun folosirea termenului de agenție pentru această noțiune, și o să explic un pic mai jos, dar înainte, să fac o mică paranteză. Luați-o ca și cum ar fi cuvânt real, și haideți să purcedem.