De mai multe ori în ultima vreme mi s-a reproșat că prea m-am dat cu stânga, că le folosesc limbajul și că dau prea des vina pe capitaliști și capitalism. Datorez o explicație - pentru că unii din cei care mi-au reproșat asta au pus problema corect și întotdeauna îmi face plăcere să discut cu oameni care sunt onești în conversație. Suntem în seria Notițe despre astăzi - unde abordăm lucrurile de la zero, dar e o viziune foarte personală.
De când am început seria #nda mi-am dat seama de ce nu e bine să stai prea mult să reflecți asupra naturii reale a stării de fapt, a ce se întâmplă în jurul tău. E deprimant. Prea mult scărmănat în buric poate provoca dureri serioase, și nu mai e o chestiune productivă. De-asta e bine să o punem aici, să o lăsăm scrisă, și să mergem mai departe. Rămânem cu ideea, nu e bine să îți pui întrebări, ori eu fix întrebări mi-am pus și fix răspunsuri mi-am primit.
Data trecută rămăsesem că trăim într-o oligotehnodemocrație în care se luptă, pe baza unei democrații aproximative, idealul de tehnocrație și realitatea unei oligarhii. Sunt multe lucruri care ne deviază de la o democrație - de exemplu nu se votează asupra fiecărei funcții din stat, o idee esențială a democrației „originale”. Ceea ce cunoaștem noi ca democrație este cea numită reprezentativă și liberală, pune accent pe separarea puterilor în stat, un sistem judiciar independent și un sistem de verificare și echilibrare între diversele ramuri ale sistemului de guvernare, nu neapărat pe necesitatea fiecărui cetățean de a intra în detaliul fiecărui aspect al guvernării.
Context: rămăseserăm suspendați în articolul anterior. România în ‘91 avea constituție dar niciun plan de țară. Mulți zic că nici acum nu are și tind să-i cred. România e o țară care încearcă să facă tot și nimic, nu are proiecte de viitor, nici o idee despre încotro ar vrea să meargă. Au existat două proiecte naționale: integrarea în NATO și integrarea în Uniunea Europeană. Proiectul integrării în Schengen nu animă România în felul în care celelalte două au făcut-o.
Recunosc că îmi pierd răbdarea foarte repede în momentul în care aud oameni care denunță sus și tare eșecul democrației sau, mai abitir, eșecul Uniunii Europene într-o formă sau alta. Nu arăt cu degetul, că nu sunt aici ca să mă iau de oameni mici, nici nu sunt aici să discut despre profesarea pesimismului românesc, acel „learned helplessness” al discursului intelectual românesc (am discutat în alte părți și poate voi aborda subiectul chiar într-un #nda).
Am stat mult să mă gândesc zilele astea. La multe lucruri. Și mi-am dat seama că un lucru care ne lipsește foarte mult și foarte des este liniștea. Nu avem liniște și ni se cere mereu să reactionăm.
#nda e proiectul meu în care nu mai reacționez. În care stau să scriu lucrurile așa cum le văd eu, nu ca o reacție ci ca pe o acțiune personală. Dar, desigur, e foarte util să ai o reacție la ceva - și dialectica socratică m-a învățat că cel mai bun mod de a ajunge undeva e a porni de la o întrebare.