La opt luni de la Revival, Eminem a scos probabil cel mai important album hip-hop din istoria recentă a genului. Kamikaze a venit neanunțat, contrastând puternic cu Revival, album mai ușor de încadrat în zona pop decât hip-hop din punctul multora de vedere. Pe Kamikaze, Eminem își pune toate nemulțumirile legate de criticile primite în ultima perioadă, și o să îl citez pe Paul Rosenberg așa cum apare în skit-ul de pe album:
Bun, facem bilanțul. Ce urmează mai jos e o listă selectată de muzică românească – pentru lista completă am o altă postare. Anul ăsta am încercat să adaug piesele care au fost cel mai mult prin Trending-ul de la Youtube – dar am mai pus și alte piese pe care le-am ascultat de câteva ori și care mi-au lăsat o impresie bună. Am selectat multe piese pentru vibe-ul specific – ceva care să spună cam care a fost atmosfera anului 2017, pe bune, fără snobisme.
Anul ăsta am făcut un mic experiment. Pentru că mi s-a reproșat că m-am uitat numai la piesele pop anul trecut, anul acesta am strâns toată muzica pe care am prins-o prin trending-ul de la Youtube. Mi-au mai scăpat câteva piese, cel mai probabil, și am încercat să nu adaug chestii dubioase. Nu sunt sigur că am fost metodic (poate că pe 2018 o să fiu ceva mai metodic în colectarea muzicii) dar am prins cam tot ce mi s-a părut relevant pe subiect. În total vreo 286 de piese.
Revista Time l-a dat ca fiind cel mai căutat român pe Google pe Florin Salam. Reacțiile românilor au fost virulente – nu genul de curiozitate „cum de s-a întâmplat asta?”, ci „cum de au îndrăznit să zică asta?”. În loc să încerce să elucideze misterul, românii au cerut explicații și au făcut interpelări. Cu onoarea nereperată, românii au fost liniștiți: Google a zis pe cale oficială că Florin Salam nu e nici măcar în top 10. Și asta mi se pare amuzant, hai să vă explic de ce.
De ce credeți că artiștii își remasterizează înregistrările vechi? Există o modă recentă în care trupele vechi care mai știau să cînte (și ai căror membri sunt încă în viață) să îsi remasterizeze albumele și să le scoată din nou spre vînzare. Oasis, de exemplu, a lansat zilele trecute ‘Definitely Maybe’. Pink Floyd relansează „The division bell”. De la trupele mari din anii ‘70, mai toate variantele de albume pe care le găsești pe net (legal) sunt remasterizări. Motivele sunt mai multe, și sunt sigur că cele mai multe îmi scapă, dar mai jos aveți cîteva din ele:În primul rînd, „the gravy train”. O remasterizare cere efort minimal și e posibil să atragă vînzări, mai ales în online. Aproape zero efort, 100% cashing in.
De vreun an și jumătate încerc să scriu acest articol – cam de când am simțit că dincolo de o revenire meteorică, Puya creează hit după hit și a revenit consistent pe scena muzicală. Dar chiar și acum, la vreo trei ani de la revenirea lui, Puya e un artist contestat din toate părțile, și totuși mi se pare un artist interesant. Nu am apucat să explic de ce, totuși, și abia acum, odată cu lansarea ultimei sale piese, „Nimic nu e nou” pentru a explica de ce.
Una din cele mai bune piese făcute vreodată, Glory Box este o epitomă a ideii de tristețe în muzică… instrumentalul lent, aproape psihedelic, vocea afectată a lui Beth Gibbons, acea voce cu accente bolnăvicioase pe care o regăsim în aproape toate cîntecele care vor să fie hipster-cool acum. With no further ado, Glory box:
Acum, că Cerbul de Aur e pe terminate (mai sunt doar 6 zile, au trecut cele mai grele zile, alea cu înfundat piața Sfatului cu un schelet metalic și sute de scaune de plastic la 2 lei 10 bucăți), pot să vă fac o mărturisire.
Nu o să convingi niciodată un fan adevărat să recunoască faptul că chitările celor de la Metallica au fost incredibil de plictisite și plictisitoare.
Știu, nu am mai scris de cam multă vreme pe-aici. Nu e asta revenirea mea, doar o idee pe care vreau să o scriu de ceva vreme și nu am prins momentul.