În dimineața asta am aflat un lucru deosebit. În neguroasa zi de noiembrie în care ceața se înfileta aluziv în jurul excrescențelor remanente din urma abandonului vieții care-l reprezintă toamna, maestrul de ikebana avea să facă o demonstrație în sala mare a Teatrului.
Serios, Cărtărescu este cel mai mare maestru al horror-ului românesc. Și nu în sensul ăla în care a scris o carte horror, că până acum nu e mai nimic foarte horror. Doar că are o secvență în care explică că personajul lui e într-o zonă înspăimântătoare. După ce dă într-o frază zece sinonime aproximative pentru groază, după ce explică în mare detaliu cum e el de speriat și de îngrozit de groaznica groaznicitate, continuă în felul următor (citez foarte aproximativ).
Știu că nu v-ați uitat în continuare la Cartea de la ora 5. Se vede în statisticile de pe Youtube – 13.5K pentru prima înregistrare, 3.1K pentru a doua, 1.8K pentru a treia, 0.95K pentru a patra. E de înțeles. Tot internetul care se dădea cu fundul de pământ că li se taie cultura de la ProTv a dat bir cu fugiții. E mult mai ușor să pretinzi că vrei să afli despre cărți și că ești interesat. E mult mai greu să urmărești subiectul când nu te interesează deloc în mod real. Emisiunea lui DCM o să se stabilizeze probabil undeva în jurul a 1000 – 1500 de vizualizări pe episod, asta dacă nu sunt din ce în ce mai slabe rezultatele până rămân cei 100 de oameni cu adevărat înamorați de cărți și critică literară.
Odată atins un ideal, un moment de retragere e natural. Un moment de depărtare față de idealul pe care l-ai atins, o reexaminare profundă a sinelui în raport cu idealul. Realizez că Solenoid nu e o carte care poate fi citită oricum de către un pigmeu cultural ca mine. În același timp realizez că Solenoid e cartea ce mă va ridica din colbul neștiinței să mă lupt cu propria-mi ignoranță. Extraordinară cumpănă.
Oh, miez de fier înfășurat în sârmă! Vino la mine!
Am fost demascat. Ovidiu a atacat temerile mele cele mai mari, pe care le ascundeam sub masca entuziasmului și al interesului. Că nu sunt suficient, că poate nu sunt suficient de copt pentru Solenoid. Că poate dacă Cărtărescu ar fi știut că îi voi citi cartea poate ar fi făcut-o mai puțin accesibilă, poate ar fi făcut-o disponibilă numai cu un buletin special pe care îl obții după ce predai la Humanitas fișele tale de lectură din Pinceon, Nicé și Borges. Ar fi trebuit, de bună seamă, ar fi fost un gest de responsabilitate din partea autorului. Așa însă avem parte doar de haos.
E sâmbătă, și cartea e departe. Geniul e departe, prim-planul literar e departe. Mă simt singur, pierdut în literatura poporană, ce nu-mi poate oferi acea înălțare morală și spirituală de care am nevoie. Intelectul meu urlă după Solenoid zgomotos și plin de tumultul furtunii intelectuale ce va să vină.
Oh, crudă așteptare! Unde ești tu, volum în care să mă regăsesc! Înfășoară-mă în sârmă și dă drumul la curent!!! Cărtărescu, e nevoie de geniul tău! Mână-ți curierii mai repede spre mine!
Tremur.
Un gând îmi trece prin minte. Intelectul nu poate rezista fără hrană, el în lipsa hranei se sfrijește și se disipează.
Poate aș fi un pic prea avîntat dacă aș spune că consider această carte o lectură necesară oricărui adolescent. Țara unui singur gras nu e o lectură elevată din punct de vedere artistic. E un reportaj dintr-o excursie de 7 zile în Coreea de Nord, sărac în informații (pentru un motiv bun, citește mai departe), care te dă peste cap. Grasul, evident, e capul regimului, Kim Jong Un, fiul lui Kim Jong Il, nepotul lui Kim Ir Sen, iar înainte de Kim Ir Sen nu a existat nimic în țara aia (cel puțin din punctul de vedere al regimului).