Ce așteptări aveam eu de la viață la 18 ani?
În 1998 dădeam la facultate, și, în ciuda faptului că eram extrem de pasionat și dedicat subiectului pe care îl urmăream, programarea, eram ferm-convins că nu o să intru la facultate, că facultatea e pentru ăia cu adevărat meseriași.
Cât de ferm-convins? Suficient de ferm încât să îmi fi căutat deja un job și să muncesc ceva util, că oricum nu avea nimeni bani să mă țină la facultate sau, mai rău, bani să mă țină un an pe tușă cât timp mai încerc eu o dată la facultate. Ținta învățământului fusese pentru mine luatul bacalaureatului, și l-am luat cu ceva emoții, de-aici trebuia să mă descurc.
De ce scriu asta acum? Discuția a pornit de la un clip pe care l-am văzut recent, în care un individ care a avut niște avantaje în viață îi explică unui om care muncește 80 de ore pe zi că nu a făcut suficient ca să iasă din limitele lui curente. Știți voi, genul ăla de om care spune că „dacă muncești din greu rezultatele o să vină”. Și mi-am dat seama că eu nu am crescut cu o astfel de mentalitate - cel mult vedeam în serialele americane pentru adolescenți, gen Beverly Hills 90210. Mi se păreau niște idei fanteziste. Eram foarte conștient că lumea nu funcționează așa, că lucrurile bune în viață sunt rezervate exclusiv pentru privilegiați și pentru cei care erau cu adevărat excepționali. Iar eu nu mă simțeam deloc excepțional, eram doar un băiat care încerca să se descurce și el, mediocru în cel mai bun caz.
Din multe puncte de vedere îmi însușisem un destin de „working class”. Nu exista niciun „dacă muncești mult o să fii cel mai tare din parcare”, și nici „dacă o să fii mai șmecher ca alții o să ai…”. Din punctul meu de vedere existau trei moduri de a deveni un individ de succes: moștenire, infracționalitate, sau să fii un geniu, și eu nu eram nici privilegiat, nici violent, nici excepțional. Ce am crezut mereu a fost că eu, ca individ mediu din muncitorime o să am mereu joburi de doi lei, pentru care o să înghit mult rahat de la cele trei clase pe care le vedeam deasupra mea. Faptul că îmi plăceau calculatoarele și că speram că la un moment dat o să găsesc un job care ține de programare era un fel de vis rebel.
Dacă aș fi fost transpus în viitor vreo 15 ani, o astfel de poziționare ar fi fost imposibilă. În jurul anului 2015-2020 niciun tânăr nu mai are așteptări working-class. Toată lumea vrea „la boieri”, toată lumea vrea rezultate rapid, și copilul de 20 de ani îți vorbește despre cum face el super-business-uri pentru că el e o forță a universului, și are zece podcasturi în căști care îi spun cum dacă muncește mai mult ca ăla de lângă el o să facă miliardul. „Trebuie doar să te trezești la ora 5 dimineața, și gata, le-ai luat-o în față tuturor”. Toată lumea te împinge la succesul universal, să fii cel mai deștept dintre cei mai deștepți, să îi înveți pe cei mai buni cum să își facă meseria, tot felul de idei de-astea grețoase legate de poziționarea individului în lume.
Nu știu, era România care ne trăgea în jos în anii ‘90 la final? Sau era o lipsă de speranță realistă, sentiment care s-a mai diminuat odată cu deschiderea României către lume, cu accederea în Uniunea Europeană și cu intrarea într-o societate bazată (uneori) pe reguli? Sigur, România nu a ajuns deloc acolo. PSD și AUR trag foarte mulți oameni înapoi spre acea zonă în care așteptările sunt la pământ și în care oamenii se nasc și cresc în lipsă de speranță. De acolo și ura față de oamenii tineri și necompromiși din politică, față de „tefeliști”, față de „userizare” - oamenii lipsiți de speranță, care își urăsc tinerii, sunt mult mai ușor de manipulat și condus, e mult mai ușor de profitat de pe urma lor.
Eu nu-mi doresc întoarcerea la acele vremuri, dar recunosc că apreciez niște lecții pe care le-am deprins atunci. Și cred că sunt câțiva oameni ca și mine care au crescut în acele vremuri și au o reziliență mult sporită. Uneori e foarte dificil să aud tânguirile oamenilor tineri din domeniul în care activez, să-i văd cum în doi ani pendulează de la „salariul de 5000€ pe cartea de muncă sau nimic” la tânguirile legate de concedieri și restrângeri de personal de azi.
Poate că tot ce vreau să zic e că apropierea de UE și propaganda americană ne-a adus să credem că există șansa unui fel de egalitarianism social, în care fiecare om își poate atinge potențialul, și asta este o inovație care nu părea posibilă în anul 1998 când am dat eu la facultate.
Nici nu știu cum e mai bine. Apreciez reziliența cu care am crescut, dar îmi dau seama că astăzi totul s-a transformat într-o ecuație de tip „totul sau nimic”. Într-o lume în care s-a normalizat împrumutul pe 30 de ani pentru a-ți asigura un număr de pereți, în care cheltuielile lunare îți fac praf orice șanse la economii, obsesia urmăritului de bani, acel „hustle culture”, are ghearele puternic înfipte în societate. Poate una din cauze e și un maximalism și un consumerism exagerat. Dar poate că uneori trebuie să ne reglăm așteptările.