NOD Festival 2026
Zilele astea se desfășoară festivalul NOD, un festival cultural de „drepturi literare”, o chestie pe care nu o înțeleg foarte bine. Probabil că doar eu nu o înțeleg, pentru că organizatorii au decis că nu e cazul să scrie nimic pe pagina despre festival, rezultatul e o pagină goală. Probabil optimizată pentru mobil.
Acum, să nu credeți că sunt advers la ceea ce se întâmplă. E o chestie foarte interesantă, mai ales că lasă loc pentru niște întâlniri cu scriitori români (și nu numai, anul ăsta apar și Jonathan Coe și Matt Haig, de exemplu). Și după ce am mers la întâlniri pot să vă zic câteva lucruri.
Primul, că e foarte interesant că încă mai avem presă de cultură în România. Este atât de interesat încât și reprezentanții presei de cultură (Observator Cultural, Matca, Scena 9, Cultura la dubă) se mirau și se bucurau că există această presă de cultură. Din păcate discuțiile inevitabil ajung să fie destul de lipsite de importanță. E ca și cum ai discuta constant noțiuni introductive dintr-un subiect oarecare; nu o să ajungi niciodată la profunzimea subiectului. Ok, încă 30 de oameni sunt informați despre problemele culturii/literaturii. Super. Ce urmează?
Urmează partea în care statul ar trebui să facă mai mult. Cred că din tot ce s-a discutat acesta este singurul action-point, sau call-to-action aprobat. Statul trebuie să facă mai mult. Nu știm ce. Mai mult. Nu a zis nimeni însă ce anume trebuie să facă statul mai mult. Din punctul meu de vedere, statul nu poate să cumpere decât propagandă; mi se pare că exprimarea acestui „statul să facă mai mult” nu duce la ideea următoare, care e și că implicarea statului va politiza cultura mai tare. De-asta mi se pare că „statul să facă mai mult” mi se pare o soluție naivă. Și ar trebui să fie înlocuită de „cum aducem oamenii cu bani să sponsorizeze proiecte culturale”. Sau dacă se poate sprijini direct artistul, altfel decât prin sponsorizări de la stat. Cine știe, poate vorbim despre niște mecenate. Nu știi niciodată ce poate ieși de-acolo. În fond, Scena9 funcționează, oarecum, ca un mecenat, cu BRD-ul. Dar nah, discuțiile se opresc la „statul”, adică la punga publică. Și întrebarea e, ok, dacă punga publicului e necesară, de ce să nu fie direct plătite de cumpărători?
Apoi, întâlnirile cu scriitorii. Am participat la două, prima coordonată de Rodica Bretin, cu Lavinia Braniște, Robert Șerban și Adrian G. Romila. Rodica Bretin a decis să vină cu niște întrebări standard - artiștii au răspuns, și au îmbogățit mult nivelul discuției. Este plăcut să vezi niște oameni foarte interesanți vorbind cu pasiune despre scris. Doar două idei de-aici: prima, că mai nou tirajul de succes este undeva la 2000 de exemplare (la 1000 îți acoperi cheltuielile inițiale). A doua, că deși plutește în aer întrebarea „de ce nu mai citesc românii”, nimeni nu vrea să atace problema frontal. Este o discuție… neplăcută? E clar că nimeni un are un răspuns decent încă. Și nimeni nu ridică întrebarea legată de calitatea reală a scriiturii. Și acela e o întrebare neplăcută.
Mi se pare că există o resemnare a „scrisului ca hobby”. A fost evidentă și din discuția a doua, între Oana Paler, Mihai Radu și George C. Dumitru, discuție moderată mult mai relaxat (și mai plăcut) de Paula Erizanu. A fost plăcut să îi vedem pe scriitori relaxați, discutând între ei, dar lipsiți aproape complet de relația cu publicul. Din păcate, publicul pe care l-au avut părea că venise acolo doar să absoarbă cuvintele lor. Și e normal, e genul de eveniment pe care îl vezi rar, dar asta înseamnă că un maximum al întrebărilor pe care le pot publicul e ceva de genul „de unde vă vine inspirația” sau „cum să faci bani din scris”.
Sigur, întâlnirile astea au fost mai degrabă „între scriitori”. Puteau să fie fără public, și probabil că ar fi fost mai plăcut pentru ei. Întâlnirile fiind puse la niște ore inaccesibile pentru oamenii care muncesc, cred că e clar că intenția a fost de socializare cu un public restrâns.
Pare un festival foarte specializat, pentru cei care „cunosc” chestiile legate de lumea literară și de publicistică. Cumva, normal. Poate acesta e motivul pentru care nu am văzut prea multe informații despre el. În fine, mă bucur că există, dar cred că e un cadru unde nu se pot pune întrebările esențiale, și e aproape imposibil să ajungi la un răspuns interesant pentru literatura română. În fine. Invitații mari ai acestui festival sunt Matt Haig și Jonathan Coe, din păcate nu o să ajung la discuțiile cu ei. Sper să fie interesante.
Dar măcar avem o poză cu Ioana Pârvulescu pe fereastra propriei case, un caz de self-doxxing destul de ciudat, dealtfel (nu, nu pun poza). Și știu, par un pic dezamăgit și nesatisfăcut de acest festival. Nu sunt. De fapt, mi se pare minunat că există. Probabil nu sunt în publicul țintă, mi-e neclar care e publicul țintă, dar mă bucur că există un loc de întâlnire pentru scriitori. Poate la anul o să încerc să-mi găsesc și eu un loc acolo.