De ce merg oamenii în patru labe la Nicula?

Am văzut adresată întrebarea asta care mi se pare cel mai puțin interesantă dintre toate: de ce merg oamenii în patru labe în cerc la Nicula? Știu răspunsul și îl știți și voi, dar mi se pare mai interesant să găsim o întrebare mai bună pentru oamenii ăia.

Momentul ăla e un delir religios pe care îl găsim în alte forme, oarecum similare, și în alte părți. Peste tot ai pelerini și tot felul de comportamente ciudate din partea lor. Unele tradiții au mai bine de 1000 de ani, altele mai puține. Unele tradiții par mai acceptabile și demne, altele mai puțin.

Mersul pe Camino de Santiago, e un astfel de exemplu. Dincolo de ideea absolut pozitivă de mers pentru sănătate, Camino de Santiago e îmbrăcat într-o aură mistică ce îți permite să selectezi „23 best Camino de Santiago books”, și să fie vorba de cărți pe care le găsești și pe feed-ul de instagram al unei influenserițe medii.

Dacă vreți să vedeți o știre cu un pic mai mult context, uitați-vă la cea de la ProTv. Lucrurile nu mai par atât de extreme, dar ele ne duc spre înțelegerea un pic mai bună a fenomenului. Mai ales că vorbim despre o tradiție începută acum mai bine de un secol, pentru că în 28 august 1888 (nr. 190) puteai să găsești o relatare în Gazeta de Transilvania. (Atenție! Tradiția nu spune de mersul în patru labe, asta e o treabă a câtorva avântați și pare o treabă relativ recentă, dar nu pot spune cu certitudine)

Peregrinul care scria pentru Gazeta de Transilvania ne zice de ce se și bulucește lumea acolo: o icoană care aparent se teleportează din locul unde e luată și se întoarce la Nicula. Nici el nu pare foarte încântat de idee, dar relatează povestea așa cum e, socotind după aceea că e mai degrabă o pierdere pentru poporul român acea întrunire decât un câștig.

Din punct de vedere economic, pierderea ce rezultă din acest pelerinaj este foarte mare pentru poporul nostru. Oboseală, spese (cheltuieli, n.r.) şi pierdere de timp. Pe cei mai mulţi, acest pelerinaj îi costă câte două şi trei zile de călătorie. Călătoria costă bani, acasă se întâmplă pagube şi lucrul rămâne îndărăt. Pierderile în timp, pagube şi în bani ce rezultă dintr-un singur pelerinaj, cât privește pe poporul nostru, eu cred că s-ar putea evalua cel puţin la câteva mii de florini. Aceste mii se pierd în fiecare an cel puţin odată, la sf. Măria mare. Astfel, pelerinajul la Nicula se prezintă mai mult ca o pierdere pentru popor, decât ca un câştig în ce privește religiozitatea lui şi aceasta ar trebui să-o aibă în vedere conducătorii săi. – variantă adaptată de GherlaInfo.ro

Avem o întrebare mai bună?

Deci ăsta e motivul pentru care oamenii merg în genunchi la Nicula: o icoană făcătoare de minuni. Unii transformă mersul la Nicula într-un pelerinaj de câteva zile - nu la fel de prestigios ca Hajj-ul de la Mecca, dar pentru cei care merg, aparent la fel de virtuos. Merită blamat? Nu neapărat. Intră în categoria idolatrie? Păi da, dar nu ai pe-acolo pe nimeni care să îi certe - ar trebui să vină un băiat mai supărat să remarce că ceea ce se întâmplă acolo și să vadă că contravine unor percepte de bază.

Practicarea idolatriei, călcarea celei de-a doua porunci așa cum e văzută în catehismul ortodox, însă, nu se poate opune unei tradiții de peste 100 de ani. Nici dacă și-ar dori, preoții de la Nicula nu ar putea să oprească puhoiul care vine acolo special ca să se târască în genunchi în jurul bisericii. Mai ales acum, într-o perioadă de belșug și teamă, în care în timp ce oamenii o duc mai bine ca niciodată fermierii de nervi îi asigură că trăiesc în cea mai rea situație posibilă. Dacă acum mai bine de 100 de ani aveai oamenii mai săraci cu duhul (a lor fie împărăția) și cu buzunarul, acum tradiția asta e subvenționată de oameni cu buzunare largi care fac o alegere în sensul ăsta. Oamenii ăștia, așa umili și săraci cum par, trag după ei genți scumpe și buzunare pline cu care sunt capabili să finanțeze ruina celor din jur.

Am pornit în căutarea unei întrebări mai bune pentru oamenii ăștia, și recunosc că am ajuns aici neavând una. Oamenii aceștia nu au dileme, au certitudini. Un om care calcă atât de flagrant fix perceptele religiei în numele căreia pretinde că acționează nu are cum să fie mișcat de vreo întrebare de genul ăsta. Dar de undeva trebuie să înceapă dubiul, și el nu începe de la actul propriu-zis. Nu, eu aș începe după.

„Dacă ai mers acolo ca să te rogi pentru a fi mai bun, de ce ești plin de ură?”

Dar, vedeți, întrebarea e atât de penibilă încât nici nu merită pusă.