Minimalizarea muncii intelectuale (ediția cu AI)

Contextul pentru postarea asta este dat de un articol semnat Tyler Cowen care circulă pe net sub forma unei imagini. Și o să pornim de la această imagine să discutăm despre cât de valoroasă e percepută ca fiind munca intelectuală - sau, cum îi zice în engleză, „knowledge work”.

Nu cred că am trăit într-un moment în care munca intelectuală să nu fie minimalizată. Începând de la părinții mei, intelectuali prost plătiți și considerați că-s fraieri pentru că-și fac munca corect, la faptul că am fost o mare parte din cariera mea prost plătit, cu câteva excepții notabile, și că toată lumea îmi explica că programarea e „munca de jos” și adevărata muncă e în management… Nu a existat un moment în care să nu fi fost subevaluată și incorect remunerată munca intelectuală.

De fapt, pe măsură ce înaintez în vârstă mi se reamintește că nu există programatori bătrâni (fals), și că de fapt ar trebui să mă duc acolo unde se fac lucrurile care contează, anume în management. Aceasta e calea pentru majoritatea programatorilor. E un fel de schemă piramidală, în care lumea vine, muncește o vreme, după care se bagă în management de unde pot angaja mult mai mulți oameni care să facă treabă care să se angajează în management de unde pot anga… vedeți, undeva treaba asta trebuie să se termine.

Așa cum se termină și visul cu „exportăm munca dificilă în China”, așa se termină și visul că schema piramidală în care managementul crește pentru că lucrătorii sunt din ce în ce mai numeroși. Acest lucru este evident deja de câțiva ani buni - încă dinainte de pandemie. De fapt, în pandemie cred că a fost și mai clar - unde oamenii au fost angajați doar ca să dea la număr, și ca să sporească veniturile managerilor.

Tehnologia este însăși parte din schema asta piramidală, și de fapt boom-ul tehnologic pare că s-a terminat undeva după mijlocul anilor 2010, când deja s-a cam stabilizat ceea ce e posibil în materie de computing neconectat la priză. Nu există tehnologic niciun pas major în față - bateriile sunt mai bune, procesoarele un pic mai rapide, ecranele un pic mai bune, poate chiar facem ecrane împăturibile și… cam atât.

Schema piramidală însă s-a construit bine de tot - Crypto, NFT, și acum LLM-uri. Rezultatele sunt imateriale spre deosebire de hype-urile anterioare. Isteria cu aplicațiile a creat ecosistemul mobil pe care îl avem acum. Isteria cu cloud a creat posibilitatea de a realiza aplicații disponibile fie la 2 utilizatori fie la două miliarde de utilizatori, ducând la soluții cât se poate de concrete. Crypto și NFT-urile au creat doar câțiva speculanți șmecheri, iar LLM-urile ne promit productivitate infinită pentru a crea mai multă productivitate, dar nu vedem rezultatele în viața reală.

Dar mă întorc la articolul domnului Cowen, pentru că plecasem de-acolo. Acum trei ani Altman și Amodei ne promiteau că inteligența super-artificială ne va da prea mult timp liber, și sigur, va trebui să facem ceva, de exemplu să asigurăm oamenilor niște venituri garantate în vreo doi ani, că o să moară lumea de foame, că toată munca o să fie făcută de AI. Acum lucrurile sunt mai modeste, dar ni se promite că lumea o să aibă nevoie doar de manageri care să pună biciul pe niște AI-uri și o să se producă produse!

Asta seamănă foarte mult cu un CTO pe care l-am auzit într-o conferință recentă care explica că așa cum acum nu verificăm codul pe care îl emite un compilator, la fel nu vom verifica în doi ani codul pe care îl scoate AI-ul. Și acum au început să se lege niște lucruri. Că de fapt AI-ul aista este doar un alt mod de a spune lucrătorilor că munca lor este irelevantă și că ar trebui să negocieze în jos prețurile. E drept, prețurile pentru programatori crescuseră teribil în pandemie, dar asta pentru că contractele erau făcute pentru head-count și erau considerate ca active pentru a umfla în cele din urmă prețul acțiunilor, să aducă profit pentru acționari.

Și da, treaba asta e o chestie reală. O să dau un exemplu mai simplu de explicat pe care îl vedem și acum în desfășurare. O să dau exemplul lui Manchester United, care sub Ed Woodward a încadrat contractele cu jucătorii ca active ca să convingă acționarii că clubul e sănătos - cu alte cuvinte, faptul că plătea spre suta de milioane de euro pentru un jucător era considerată investiție, și în felul ăsta acționarii erau mulțumiți că valoarea clubului creștea. Rezultatul? O scădere de calitate și de formă constantă în ultimii 15 ani, care a culminat anul trecut cu locul 15 în campionat și anul acesta cu încă un nume pe lista de antrenori demiși în dezonoare. Simplific, desigur, dar lecția morală e că până la urmă plătești pentru falsurile pe care le faci pentru a face bani „pe moment”.

Desigur, nu o să reiterez teza mea economică eretică: că o antrepriză are o responsabilitate socială mai mare decât responsabilitatea față de acționari. Dar nu se vede nicăieri mai tare deconectarea de responsabilitatea socială ca la valul curent cu AI. În interiorul organizațiilor isteria e clară - ai CTOs și CEOs care urlă la angajații lor să folosească papagalul stohastic „altfel sunteți puși pe lista neagră”, ai angajați care se lasă impresionați și angajați care îți pleacă. Cei care se lasă impresionați rămân și vor continua să producă rahat cu AI, trimițând firmele spre faliment (nu neapărat pe toate, vezi postarea anterioară) dar acceptând diminuarea veniturilor lor „din cauza condițiilor economice adverse”.

Cele două alegeri ale momentului

Și iarăși promisesem că mă întorc la articolul domnului Cowen. În acest moment munca intelectuală este într-adevăr extrem de nerentabilă, pentru că toate obiectivele sunt legate de folosirea papagalilor stohastici. Avem două căi de a acționa. Fie cedăm, și depunem mai mult efort pentru a compensa pentru nerentabilitatea muncii, și într-adevăr ne luăm după domnul Cowen și muncim mai mult… Împotriva noastră luptă creșterea prețurilor, inflația, și va trebui să muncim ca să compensăm pentru indicatorii economici care oricum nu sunt sub controlul nostru.

Sau facem alegerea corectă din punct de vedere economic, anume să renunțăm la a depune efort nerentabil economic. Fie abandonăm orice încercare de a fi altceva decât îngrijitori de herghelie de papagali stohastici, fie pur si simplu încetăm complet munca remunerată din partea corporațiilor. Să ne uităm la problemele atașate:

Niciuna din variante nu sună bine. Știm că folosirea papagalilor stohastici este un detriment activ pentru individ și pentru mediul în care se va construi viitorul domeniului. De la atrofierea calificărilor personale până la distrugerea climatului de încredere al Open Source, în programare LLM-urile sunt un detriment cât timp sunt folosite în mod activ în cam orice direcție. Deci efortul nerentabil nu poate fi înlocuit în mod practic cu munca papagalilor stohastici.

Pe partea cealaltă, renunțarea la venituri exact când cheltuielile cresc pare o măsură nebunească. Dar economic este nefezabil să muncești - costul de a munci, în bani, transport, energie consumată dar și sănătate și consum sporit pentru a compensa pentru timpul și nervii pierduți în ședințe cu tâmpiți care îți cer să folosești mai mult AI ca să rezolvi niște chestii… plus inflația, toate astea sunt acoperite de salariul respectiv?

Concluzie

O să vi să pară stupid dacă o să vă zic că acum e momentul să ne dăm demisiile, și să ne punem cu burta pe carte, și să reîncepem să construim o comunitate cu open source „de-ăla bunu’”. E timpul să investim în viitor. Sună aproape randian, o propunere să ne retragem să-i lăsăm pe manageruții ăștia să bage economia în criză teribilă, și să plătească pentru consecințele faptelor lor. Să lăsăm piramida să se răstoarne. Să lăsăm bula să se umfle și să explodeze.

E nerentabil însă să ne apucăm să sprijinim umflarea bulei.

Am trăit toată viața într-un climat care subevalua producția, și munca intelectuală. Acum vedem consecințele pentru exportarea producției în China, și nu ne convin. Într-un an, doi, vom vedea consecințele pentru bagatelizarea muncii intelectuale.

Sau, cine știe, poate nu înțeleg eu cum funcționează lucrurile.