O națiune hedonistă

Zilele astea mă uit cu din ce în ce mai multă neîncredere la nația asta, din niște motive care nu țin neapărat de plângerile „uzuale”. Un spectru teribil umblă prin România și ăla e spectrul suveranist, un haloimăs de idei care n-au nicio treabă una cu alta, o grămadă dezordonată de idei fără logică, cu parfum criminal. Zilele astea pentru prima dată în foarte mult timp mi-am dat seama că probabil o treime din oamenii din jurul meu sunt foarte dispuși să le facă rău celorlalți doar pentru că nu repetă aceleași idei ca ei, și treaba asta m-a făcut să mă simt foarte inconfortabil.

Și nu e pentru că e sărăcie. Discuția pe care o aveam acum vreo 5-6 ani era că oamenii renunță la principiile pe care eu le consideram de bun simț pentru că sunt prea săraci, dar întotdeauna rămânea o chestiune inexplicabilă: cum se face că același sărac care chirăie aici că îi e foame, că nu face statul suficient pentru el, că este ținut jos în sărăcie, în momentul în care ajunge în Germania, Italia sau Marea Britanie muncește zi-lumină, stă în apartamente insalubre, trage de bani și își face casă cu două etaje la el în sat? Ceva nu se leagă.

Bine, cumva am încercat multă vreme să scuz situația ilogică prin simplul fapt că oamenii puși în situații extreme sunt capabili de mai multe sacrificii și mai mult efort decât l-ar face în momentul în care sunt într-o zonă de confort - și că de fapt sărăcia de acasă e o zonă suficient de confortabilă. Nu o zic eu pe asta; în România nu se moare de foame (încă, AUR lucrează la asta, pentru că doar un regim criminal poate schimba lucrurile cu adevărat).

Acum câteva minute mi-a picat fisa. E aia din titlu. Suntem o națiune hedonistă, un hedonism prost înțeles care nu are nimic în comun cu respectabila filosofie antică. România și românii sunt disperați de evitarea oricărei neplăceri încât se vor auto-sabota, își vor face rău, numai nu cumva să aibă câtuși de puțin de suferit.

O să explic un pic ce e una și ce e alta. Hedonismul are ca idee centrală (simplist) evitarea durerii și căutarea plăcerii. Asta la suprafață, și ăsta e modul peiorativ în care a ajuns la noi, dar realitatea și practica hedonismului e mai complexă: hedonistul nu caută faima, nu caută influența politică, nu caută averea; iar punându-și ca scop evitarea durerii și căutarea plăcerii presupune un plan pe termen lung - vrei să ai o viață bună, lipsită de dureri? Atunci trebuie să nu te îmbuibi, să faci sport, să ai o viață echilibrată cu prieteni mulți și să nu cauți să faci răul altora. Hedonismul are aceeași rădăcină cu stoicismul sau cinismul (altă filosofie care ne-a rămas cu peiorativul). Regretabil, însă, hedonismul românesc este unul care vrea doar plăcere, e autodistructiv în căutarea plăcerii. Este hedonismul bolnăvicios pe care îl asociem cu excesul, și incapacitatea de a ieși dintr-un cerc vicios. Este hedonismul păcănelelor, e hedonismul „consumatorului”, e hedonismul omului care dorește doar să primească, nu să ofere ceva în schimb.

Și chestia asta pune foarte multe lucruri în ordine în capul meu. Îmi explică și de ce foarte mulți oameni cu care interacționez nu-și fac treaba cum trebuie și-și bat joc de lucrurile pe care le au de făcut. O puneam inițial pe seama instaurării unei depresii generalizate, dar nu e cazul, mai ales când vezi efervescența criminalilor auriști - sunt oameni entuziasmați și dedicați ideii de a face rău, aia nu e depresie, nu. Ăla e deliciu. Ești sărac, dar ai telefonul cu net și tiktok cu BobbyD mințindu-te că ești deja în război. Ăla e drogul, de ce ai face un efort să muncești, să faci lucrurile bine, să fii bun la ce faci?

Și asta îmi explică inclusiv de ce s-a adoptat în masă creștinismul ăla de figuranți din State, că e mai simplu să-ți iei creștinismul din două căutări pe net (oamenii au o rețea care împinge minciuni non-stop) decât să faci, știi tu, chestia aia unde chiar studiezi, înțelegi și aplici chestiile. Unde faci un efort să faci tu lucrurile mai bine înainte să ceri de la alții. De-aia s-au ales ca ținte LGBTQ, de exemplu, că era ținta gata formată din State, a venit de-a gata, nici măcar nu trebuie să faci un minimum de efort. Câți dintre disperații de auriști au avut real de suferit de pe urma „dictaturii LGBTQ”? Păi, niciunul, că nu există, cum să suferi de pe urma a ceva care nu există? Ah, simplu, îl urmărești pe Simion pe TikTok.

Și ce e mai plăcut ca suferința celor din jur? Multă vreme nu am înțeles lucrul ăsta, dar motivul pentru care inclusiv oameni pe care odată îi respectam au început să-și dedice viața făcutului de rău celor din jur este că e incredibil de plăcut. Nimic nu satisface mai tare un om ca suferința celui din jurul lui.

Avem un răspuns la hedonismul ăsta? Eu deocamdată nu am. Sincer, când mi-am dat seama că asta se întâmplă mi-am dat seama că e imposibil să lupți cu un individ bolnav care nu dorește să se vindece. Și habar nu am cum poți grăbi consecințele pentru hedoniștii ăștia fără să distrugi complet națiunea, pentru că consecințele există. Și probabil o să plătim cu toții nota aia de plată, când ea va veni.