Un pic mai multe despre fantasy

Am asistat la discuția despre Fantasy din cadrul Dracula Fantasy-Con, mini-convenția atașată Dracula Film Festival care probabil e cea mai onestă convenție făcută în Brașov în ultimii 20 de ani, și care să nu fie orientată exclusiv spre comic-books. Pentru mine a fost o surpriză această mini-convenție - și chiar dacă mulțimea adunată a fost modestă, probabil din cauza lipsei de promovări, mi-am promis că la anul o să fiu mai pe fază și o să vorbesc mai mult despre evenimentele cuprinse.

Dar așa, aflând târziu de evenimente de la un afiș enorm pus pe una din clădirile nou renovate de primărie, am reușit să-l văd pe Alex Lamba rezolvând cu ajutorul unui porumbel vidanjor o misiune încredințată lui de unul din personajele lui Tedi, cel pe care l-ați auzit vreme de mulți ani deschizând ICR Podcast.

După o pauză am ajuns și la o discuție cu foarte mulți invitați pe tema „Fantasy - where?” care e un fel de „Fantasy - încotro?”. Nu o să comentez legat de toată conferința, pentru că ar fi prea mult și prea inutil, dar aș vrea să fac câteva observații.

Fantezia, încotro?

În primul rând, moderatorului i-aș fi sugerat să nu pună semnul egal între „Fantezie” și „Fantasy”. Fantezia e și ce prezintă primul ministru la televizor când vrea să ne prezinte aspectele pozitive ale guvernării FSN, pe când intenția organizatorilor era să se învârtă în jurul genului artistic „fantastic”. Având în vedere că aveau reprezentați afiliați cu trei ramuri artistice (scriitura, jocurile video și filmul) ar fi fost utilă și mult mai clară o traducere cu „Fantastic” mai degrabă decât furculisionul „Fantezie”. „Fantezia, încotro?” e un titlu glumeț, care cere un răspuns simplu: „Încotro vrea ea”.

Dar chiar și întrebarea „Fantasy-ul încotro?” denotă o atitudine extrem de paternalistă față de expresia artistică - întrebarea denotă o falsă îngrijorare și preocupare față de direcția fantasy-ului, de parcă cei șapte oameni care discutau pe scenă ar fi decis încotro are voie să se-ntrepte fantasticul artistic.

Despre cărțile fantastice românești

Iarăși, o să fiu scurt pe subiect: fantasticul românesc încă are mania copiatului a ceea ce s-a văzut afară. Încă e plin de copiuțe de Tolkien care vor să creeze trilogii monumentale. Nu o s-o critic pe Oana Arion, cea care împărțea fantasy-ul în masculin și feminin și întorcea propria categorisire explicând că ea la editură pune femei să scrie epic fantasy, care e de masculi. În fine, nu mă interesează genul ăsta de abordări, mi se pare pueril. Dar, pueril sau nu, Oana Arion pare mulțumită de abundența publicului editurii dânsei, deci felicitările mele, trecem mai departe.

Încă nu am auzit de un roman fantastic românesc care să nu copieze ceva curent de-afară, ajungând în teribila situație de a avea povestirile și nuvelele lui Eliade, Sărmanul Dionis al lui Eminescu, sau poveștile lui Creangă ca cel mai original conținut fantastic românesc. Ceea ce e un pic dezastruos, să nu mai ai conținut original de vreo 60-70 de ani. În fine, eu, personal, o să mai caut. Chiar acum am în bibliotecă pe raftul cu cărțile „de citit urgent” Teodosie cel Mic, o carte lăudată de mai multă lume decât a citit-o, semn că e foarte bună. Suspectez că nu e, cam la fel cum suspectez că și cărți ca Theodoros sau Solomonarul sunt cărți în care fantasticul este jertfit ritualic pe altarul de plictiseală al Literaturii Cu L Mare.

Fanii de filme și relația lor cu studiourile producătoare

I-am dat dreptate și nu i-am dat dreptate lui Cristian Mărculescu, care spunea o tonă de lucruri super-adevărate dar și o tonă de lucruri cel puțin chestionabile cu o viteză înfiorătoare. Am reținut în special ideea pe care o sugerează legată de fanii de fenomene culturale deja existente care se revoltă contra producătorilor de filme. Un exemplu clasic sunt fanii The Witcher, dar nu numai ei au fost aduși în discuție.

Empatizez cu ideea lui Cristian Mărculescu: da, filmele trebuie judecate „stand-alone” - ar trebui să fie o experiență izolată, care poate fi gustată separat. Însă pe-aici mi se termină și empatia pentru punctul lui de vedere (cu care el însuși s-a contrazis explicând că adaptarea lui Villeneuve pentru Dune nu ar fi prea bună). Problema pe care Cristian Mărculescu refuză să o vadă e că fanii sunt cei exploatați, că motivul pentru care filmele sunt create e tocmai pentru că există acel nucleu de fani care vor cumpăra produsul fără a-i testa calitatea înainte. Oamenii care se duc la film pentru a fi păcăliți și deci revoltați după aceea.

În general nu prea sunt de acord nici cu invocarea melancolică că ecranizările sau reimaginările moderne ale poveștilor vechi „strică copilăriile adulților de acum”. Dar nu pot să nu observ cum memoria afectivă a adulților este exploatată cu nerușinare și transformată în încasări la produse culturale mediocre. Și pentru asta conglomeratul corporativ care mulge și ultima sămânță de umanitate din generațiile tinere și de vârstă medie nu merită să fie apărat în fața furiei fanilor, chiar dacă furia lor poate fi pe alocuri infantilă.

Femeile, SF-ul și mitraliera

O altă idee absolut tâmpită pe care am auzit-o vehiculată e legată de faptul că femeile nu pot să scrie SF, idee aruncată cu nonșalanță de… Cristian Mărculescu, cred? Numele pe care le-a dat sunt ciudate, mai ales că una din ele, Margaret Atwood, este mai aproape de Nobel decât Cărtărescu și celălalt nume, Ursula K LeGuin e un nume suficient de legendar încât să nu merite genul ăsta de tratament. Înțeleg cu Atwood, care ea însăși și-a declinat apartenența la genul SF, dar cu LeGuin? În fine, pentru cineva care cunoaște cu filmul, e ciudat că a ignorat-o fix pe DC Fontana, un nume care ar trebui să pună capac sexismului de caterincă abordat cu larghețe mai ales când vorbim despre SF.

Dacă e să vorbim de Fantasy, genul a fost elevat în anii ‘90 de vampirii lui Anne Rice sau de dragonii lui Margaret Weis, după ce în anii ‘70 și ‘80 stătea la coada literaturii ca debușeu pentru fantezii și explorări erotice și violente cu vârful de lance consistând din literatura heroic-fantasy finanțată de mașina de promovare pentru Dungeons and Dragons.

Paraliteratura

Alex Lamba a pomenit la început parcă de termenul ăsta aplicat literaturilor „secundare”. SF-ul și Fantasticul românesc sunt văzute ca paraliteraturi și deci ignorate de oamenii serioși. Nu sunt de acord cu clasificarea lor ca paraliteratură, dar sunt de acord cu faptul că literatura SF&F românească nu a produs nimic notabil. Pe de altă parte sunt foarte puține realizări notabile și în Literatura Cu L Mare de pe piedestalul fictiunii literare, deci nu e ca și cum comparația e corectă. Nu mă așteptam de la cineva ca Manolescu să își facă curaj și să abordeze echilibrat subiectul literaturii SF&F, dar de la Mihai Iovănel parcă așteptasem mai multe; din câte înțeleg, îi acordă fenomenului un număr redus de pagini în ultima lui lucrare, aruncându-i eticheta de paraliteratură.

Acum, sunt două abordări diferite aici. Prima, ar fi interesant ca literatura SF și Fantasy românească să producă un roman remarcabil - fie ca vânzări, fie ca formă. A doua, poate ar trebui acordată aceeași indulgență pe care critica o oferă „literaturii” și acestui ghetou al „paraliteraturii”. S-ar putea ca în cele din urmă genul ăsta să fie suficient de ofertant încât să nu-i facă pe cei care-l abordează să se dezică de etichetele de SF sau fantastic, așa cum o face Florin Chirculescu.

În cele din urmă, esența unei cărți bune este valoarea pe care o transmite cititorului. Esența unei cărți moderne bune este povestea - nu mai suntem pe vremea lui Hugo unde era important să le explici cititorilor cum era încrustată clanța ușii de la biroul primarului din Văscăuții din Deal. Dacă e ceva ce mi-aș dori să fie diferit în mentalitatea scriitorului român ar fi nu neapărat că scrie un anumit gen: că e SF, că e eroic, epic sau boring fantasy, ci că scrie o poveste care e pusă într-un cadru SF, sau fantastic.

Și, ah, încă o chestie: Fantasy nu înseamnă că „e cu magie”, ffs.