De ce nu discută nimeni conținutul cărților românești

La cenaclul R&W s-a pomenit fugitiv despre scandalul literar cel mai recent. Poate nu-l știți, și o să-l rezum. Bogdan-Alexandru Stănescu a scris o carte, Copilăria lui Kaspar Hauser, în care a folosit niște termeni derogatorii la adresa romilor. Valeriu Nicolae s-a autosesizat într-un articol în Libertatea și a invocat zeii rasismului, întrebându-se de ce a fost premiată o carte în care sunt folosiți termeni derogatorii pentru romi.

„Cum e posibil ca nimeni să nu fi reacționat? Cum e posibil să nu fie nicio discuție pe marginea fragmentelor de mai sus? Cum a luat premiile pe care le-a luat? Au citit oamenii ăia tot cartea pe care am citit-o eu și li s-a părut de premiat? Cum, cum?”

Deși nu e treaba mea să răspund unor întrebări retorice, o s-o fac oricum, probabil mai puțin inteligent decât o face Mihai Iovănel în Scena9. Explicația e foarte simplă. Nimeni nu s-a angajat cu textul acela în felul în care și-ar fi dorit Valeriu Nicolae, pentru că nimeni nu se angajează în felul acela cu cărțile în afara cazului în care are de făcut o descoperire tezistă.

Să mă explic.

1. Nimeni nu știe cine sunt oamenii aceștia

Nu zic că nimeni, nimeni, ci doar că notorietatea lor nu merge foarte departe de cercul lor de prieteni și dependenți. Nu știu cine e Valeriu Nicolae și ce merite are el, dar, mai ales, nu știu nici cine e Bogdan-Alexandru Stănescu, și ce merite are el. Nu știam că există această carte a lui și probabil dacă aș fi citit-o aș fi pus-o acolo unde pun cărțile din literatura ficțională contemporană de înaltă calitate: o stea pe Goodreads, și coșul de hârtie reciclabilă. Dar asta dacă i-aș fi luat cartea, dar nici măcar diatriba contra rasismului din cartea lui BAS nu mă face să dau banii pe ea pentru că pot paria că este fix în aceeași categorie. E drept, am un coș cu hârtie reciclabilă mâzgălită în numele artei de autori mai mari decât BAS - Cărtărescu, Pârvulescu - și recunosc că am acolo și mult din acel gen inexistent pentru o discuție literară înaltă, și anume science-fiction și fantasy. Dar preferințele mele sunt preferințele mele, nu de-asta suntem aici.

Suntem aici pentru că preferințele mele au fost modelate de mai bine de trei decenii de literatură română de proastă calitate lăudată până la Dumnezeu și-napoi. Pentru că de treizeci de ani se scrie prost în cercurile literaturii înalte, și fiecare contact cu cartea unui scriitor român este un motiv de depresie - de la incapacitatea scriitorilor români de a exprima idei simple la dorința autoerotică de a explora cele mai neverosimile aspecte ale existenței umane în cel mai incomprehensibil mod posibil, scriitorii români refuză să se angajeze în mod onest într-un dialog cu cititorii. Uitându-mă și peste extraordinarele tiraje ale cărților din România îmi dau seama că doar potențialii scriitori mai cumpără cărțile geniilor literaturii românești, și dacă nu dorești să devii tu însuți scriitor n-ai de ce să citești 256 de pagini cu chestii anoste, scrise rău și lăudate ca reinventarea literaturii de către oameni care în mod evident au citit textul pe sărite.

Când 2000 de exemplare vândute sunt un succes formidabil, nimeni nu are cum să știe cine sunt acești oameni.

2. Cititorii sunt nesinceri

Și totuși există niște oameni care o să citească cărțile. Să zicem că sunt 20 de premii literare în România, cu 5 oameni în medie ca jurați, ai 100 de potențiali cititori care îți vor citi cartea, mai ales dacă ai o funcție importantă în lumea editorială (așa cum are Bogdan Stănescu). Ai, poate, 500 de exemplare vândute pe cinstite. Hai să zicem 1000. Hai 2000. Poate că chiar ai și recenzori care citesc cartea și vor scrie despre ea.

Nu am citit recenzii la cartea lui BAS, dar probabil pentru că nu merg pe aceleași cărări literare ca admiratorii lui. Probabil voi întâlni recenzii gen:

[…] întâmplările evocate sunt extrase din adâncurile memoriei care a păstrat totul după propriile reguli și criterii. Seva ei vâscoasă se așterne pe pagină, dezvăluind trăiri și senzații ce păreau uitate, dar care au contribuit la formarea lui Bobiță. Puse cap la cap, povestirile lui Bogdan-Alexandru Stănescu dau naștere unei narațiunii ample a devenirii […]

ori când citesc parcă n-aș vrea să dau peste sevă vâscoasă. Dar dacă observați ceva din fragmentul acesta este că în momentul în care cineva scrie despre cartea cuiva de parcă e George Călinescu în mizerie, e clar că îl interesează mai mult propria prozodie în loc de textul pe care ți-l prezintă. Dar există niște semne pe care le lasă autorul recenziei, ca un strigăt de ajutor, ca un „blink twice” pe care îl face în fața cititorului recenziei. „A păstrat totul după propriile reguli” este un semn că autorul e incapabil să scrie normal și coerent, iar „seva ei vâscoasă” e semn că omul a citit un text greoi care se lasă greu priceput.

Interacțiunile cu un astfel de text, mai ales când autorul e cineva, sunt, așadar, foarte puțin departe de odele pe care le cântau alde Vadim Tovarășului, niște limbi prelungi și grosiere menite mai degrabă să impresioneze autorul decât să convingă pe cineva să citească. Este un dialog standardizat - autorul flexează publicând un text necitibil, iar cititorii flexează făcând o recenzie care dă Urmuzian în absurd.

3. Așadar nu există interacțiuni reale cu cartea

Când cititorii sunt prinși în hora „aha, deci ai scris ceva complicat, hai să complic și eu”, nu poți avea o interacțiune reală cu cartea. De exemplu nimeni nu i-a reproșat Ioanei Pârvulescu că în Inocenții, cartea care acum e băgată pe gât elevilor de gimnaziu, jumătate din timp bate câmpii în limbaj pseudo-copilăresc și jumătate eul auctorial plânge pentru că s-ar putea ca poziția privilegiată să-i fie afectată (în fond este privilegiu statul la casă în centrul unui oraș turistic, într-o lume în care oamenii erau încartiruiți în cutii de chibrituri la periferii).

Așa cum, de exemplu, liceul românesc nu interacționează cu rasismul lui Eminescu sau cel îndreptat contra lui Mihail Sebastian. Iar după ce se termină liceul, nici potențialii cititori nu mai interacționează cu cărțile în mod real, de vreme ce au învățat că singurul mod în care poți interacționa cu o carte e să-i zici că „această carte e genială, trebuie pusă pe un piedestal în Panteonul literaturii universale alături de Shakespeare și Voltaire”.

Lectura cu ochi critic nu există. Nicio altă reacție decât „această carte e genială” nu e tolerată. Despre cărți nu discutăm ca la meci, cu îmi place sau nu-mi place. Vrei de-astea? Mergi la filme, acolo se mai poate să nu-ți placă, pentru că filmele sunt pentru proști, cărțile sunt pentru deștepți! Dacă nu poți aprecia o carte este deci pentru că tu, ca individ, nu ești suficient de bun pentru ea. Este argumentul care îngroapă literatura română de pe vremea când se vindea obligatoriu la pachet când vroiai să cumperi o altă carte bună.

Lectura a devenit așadar o experiență supremă a genialității personale a cititorului. E un ritual de confirmare a propriei genialități. Nici măcar nu trebuie să parcurgi cartea; e suficient să citești un pic, și să vorbești despre vâscozitatea sevei.

4. Și nimeni nu observă decât dacă vrea să observe

Cum ziceam. Dacă efortul nu e îndreptat înspre o lectură critică, cum ar putea cineva să observe aspectele problematice? Nu le observă. Nu că ceea ce notează acolo Valeriu Nicolae ar fi aspecte problematice, că nu sunt. E drept, DEX-ul nu ia foarte multe premii dar și el conține cuvintele alea, și nu îl văd pe Valeriu Nicolae supărat pe DEX. Supărarea lui este tezistă, începe cu „mie îmi place libertatea de exprimare, dar nu-mi place când folosește unul cuvinte, și deci vă întreb pe voi de ce nu sunteți revoltați pentru că în felul ăsta îmi validez poziția de judecător moral al societății”.

Cum ziceam, lectura este despre sine. E și normal, e un act de interacțiune personal, doar că demersul lui Valeriu Nicolae pare extrem de nesincer. Mihai Iovănel pare să-i dea mai multă crezare - iată, o temă de discutat pe viitor, s-a dat voie la reflectat asupra rasismului! Avem deja primul autor care și-a făcut autocritica pentru ceva ce nu i-a reproșat nimeni, progresul ne așteaptă după colț să ne tragă o bâtă peste cap.

Este materialul problematic? Probabil că nu, chiar Valeriu Nicolae recunoaște pe ocolite în articolul lui. Dar a fost necesară o lectură tezistă pentru a vedea lucrurile astea, și tezist poți să vezi probleme în orice text.

Soluții? N-avem

Cât timp se scrie literatură care poate omorî gândacii de bucătărie dându-le un reset la sistemul nervos, nu avem. Îmi e milă de BAS, pe de altă parte sper să îi cumpere lumea cărțile și să le citească tezist, să se dueleze lumea în discuții pe teme literare. Ar fi mai sănătos pentru toată lumea. Cred însă că teza lui Valeriu Nicolae o să fie preluată de câțiva care căutau o inspirație pentru cum poți atrage atenția opiniei publice, o să mai fie plimbată și denaturată între progresiștii care vor egalitate între toți dar mai ales pentru ei și opiniile lor și regresiștii neoconservatori care vor superioritate pentru cei egali cu ei și opiniile lor, până când tema va fi uitată pentru că, să fim serioși, nimeni nu îi citește romanul lui Bogdan-Alexandru Stănescu.

După cum a demonstrat, nici chiar criticul lui cel mai îngrijorat de acceptarea textului lui de către societate.