Despre arta domnului Cărtărescu

Discuția de azi pornește de la o postare pe Facebook a lui Alexandru Lamba, scriitor brașovean, dezamăgit de lansarea cărții Theodoros a domnului Mircea Cărtărescu. Îi dăm cuvântul lui Alexandru Lamba:

Acum, eu în public i-am zis lui Alexandru că îl înțeleg, dar acum, că suntem doar între noi, vă pot explica și de ce un simplu scriitor nu poate înțelege metoda superioară a acestui gigant al culturii, domnul Cărtărescu, care s-a născut cu statuie în Pantheonul culturii universale. Acum, trebuie să vă previn, Alexandru este un simplu muritor care și el înțelege că e depășit de magnitudinea unui virtual Nemuritor precum domnul Cărtărescu. Această postare e scrisă de mai puțin decât un simplu muritor, practic, citiți reacția unui pigmeu al culturii, un fir de praf cultural pe lângă pămătuful infailibil al acestui majordom al culturii românești care este domnul Cărtărescu.

Metoda unui geniu

Pentru a înțelege de ce domnul Cărtărescu este un virtual Nemuritor (nu unul real, pentru că nu a fost încă primit în Academia Română) trebuie să înțelegem procesul dânsului de scriere, pe care l-a descris cu atâta claritate muritorilor. Să luăm, de exemplu, introducerea aceea genială din romanul Solenoid, roman pe care l-am comentat acum un pic peste 7 ani.

Romanul debutează cu o secvență în care eul liric (sau, am putea îndrăzni, epic) este indiferent la păduchi. Paragraful doi e despre relația eului cu ploșnițele, iar al treilea studiază indiferența dânsului la ploșnițe, concentrându-se pe lungimea podoabei capilare pe care o cultiva ca visător la rangul de scriitor. Paragraful al patrulea ne povestește pe-ndelete cum eul liric se luptă cu armata de păduchi în vană, dar surpriza reală, pentru că, să fim serioși, surprizele reale sunt locul unde un supraom al scriiturii excelează, este în paragraful al șaselea. Surpriza vine după un paragraf al cincilea în care domnul Eu Epic constată că nu deține un trup erotic, și această dezamăgire este cea care ne creează acea „vale” care ne va ridica către culminarea lui Solenoid. Un paragraf întreg dedicat ațelor din buric.

Putem să analizăm procesul divin al domnului Cărtărescu prin care memorabila secvență a ațelor din buric ne-a parvenit. După cum afirmă dumnealui însuși, domnul Cărtărescu scrie totul dintr-o bucată. Dar vedeți voi, dacă eu mă pun să scriu dintr-o bucată nu iese așa ceva. Iese o bâlbâială incoerentă, nedemnă și de un pigmeu al culturii ce mă aflu.

Ei bine, să zicem că domnul Cărtărescu dorește să scrie o carte. Dorește? Mai degrabă, muzele divine îl inspiră, îl atrag, îl distrag de la treaba de zi cu zi a dânsului (simpla existență, actul de a fi al unui supraom cere efort și atenție constantă). Muzele, practic, trădează misiunea supraomului, de a exista, îl distrag de la aceasta. Domnul Cărtărescu, la insistența doamnelor muze, se așterne, așadar, la birou, cu stiloul. Scrie sus: „Solenoid, versiunea finală” și lasă procesul să preia controlul.

Desigur, domnul Cărtărescu nu are păduchi. Dar tocmai această lipsă, această inexistență devine un vid afectiv, un vid care trebuie umplut. Supraomul reflectează, așadar, asupra omului simplu. Și constatând că nu are păduchi, consideră că experiența deținerii de păduchi este o epopee ce trebuie notată, trimisă mai departe celor ce-l vor citi peste ani, încercând să decripteze misterul supraviețuirii culturale a României cu un singur supraom s-o călăuzească (s-a mai întâmplat, doar știți că Eminescu a aprins lumina la cultură, și a stins-o odată cu plecarea dintre noi, berbeci nerecunoscători). Ei, muzele insistă că e o experiență sine qua non, iar ceea ce-l împinge pe domnul Cărtărescu să scrie mai departe e Ananke, Doamna Necesitate, mama și sursa tuturor lucrurilor care există. Dar își dă seama după patru paragrafe în care din nimic a făcut epopeea păduchilor să existe, că totul e o diversiune. Este momentul în care ne relevă anti-erotismul (ah, falsă modestie) propriului trup, pentru a ne pregăti pentru culminare.

Ața din buric!!!

Mă întreb, oare care a fost momentul în care, obosit, dar satisfăcut pentru crearea din necreație a perfectului ce este Ața din buric, GENIUL a lăsat stiloul jos? Oare după paragraful aței din buric geniul a considerat că e timpul să se odihnească? Oare, explozia de fericire i-a permis să-și deguste în lentoare auto-desăvârșirea? Sau oare domnul Cărtărescu, cuprins de furia creatoare a muzelor, a fost oprit de limitatul stilou, pentru reîncărcare, în momentul în care activând chiar Solenoidul Eul Liric a copulat suspendat cu boabe de spermă gravitând în jurui seminal?

Eu cred, totuși, că s-a oprit chiar după paragraful al șaselea, când, descoperind că și-a găsit scopul și l-a împlinit, domnul Cărtărescu a luat o pauză să se întrebe dacă mai e cazul să continue, sau a atins apogeul? Doar o întâmplare a decis pentru noi ca încă 850 să urmeze după cele două pagini după care orice cititor cu bun simț și minimum de creier aruncă cartea la gunoi.

Înfășoară-mă în sârmă și dă drumul la curent

Hai să lăsăm prostiile la o parte și să vorbim un pic serios. Aici e mahmureala de a doua zi, după beția cu zerul culturii; citind ce a scris Alexandru Lamba despre lansarea lui Cărtărescu îmi confirmă niște lucruri.

Visez să ajung scriitor de foarte mulți ani. În clasa a VI-a, inspirat de serialul Aventurierii Spațiului (Uchūsen Sagittarius), am scris o poveste (un fanfic, am aflat mai târziu) într-un caiet. Fiecare capitol era citit de întreaga clasă, și m-am ratat ca scriitor în momentul în care, în loc să trimit la un concurs de scris pentru tineret acel text am trimis o compunere scrisă pe genunchi cu două zile înainte de termenul limită.

În clasa a VI-a scriam, ca domnul Cărtărescu, totul din stilou, la prima mână. Ce ajungea pe hârtie era „bun de tipar” pentru că nu aveam ciorne sau modalități de a schimba textul fără a-mi trăda slăbiciunile în fața citiorilor mei. O limitare tehnologică pe care evident că o regretam - mi-aș fi dorit să mă-ntorc să mai schimb câte-o chestie ici-colo. Dar în mintea copilului de 12 ani, scriitura trebuia să se întâmple exact cum o executam eu: geniul se așează în fața caietului și scrie, își pune ideea jos, și gata. Ascultând reverența cu care profesoara de română ridica în slăvi texte precum „Puiul”, sau „Fefeleaga”, texte de o calitate îndoielnică dar care acum fac parte din fondul cultural al generației mele, mi-am dat seama că ceea ce scriam eu nu era la mare depărtare.

Pus în fața unui volum precum Dune, mi-am închipui vreme de câțiva ani că ceea ce s-a întâmplat a fost că domnul Herbert s-a pus la masa de scris și a început să compună, într-o combinație de inspirație și pricepere ale căror secrete nu puteam decât cel mult să le imit. Prin liceu am început să scriu primele încercări de romane reale, dar cumva, oamenii care citeau erau un pic dezamăgiți de rezultat. Vedeți, aveam să aflu un pic mai târziu că o carte nu se scrie așa - dar e un lucru pe care majoritatea oamenilor nu îl află nicicând în viața lor. Că pe un text trebuie să lucrezi. Că scrisul e muncă. Că scriitorul nu e o sârmă prin care curge curentul inspirației divine, și că din contră, ceea ce pare banal e suficient de dificil încât scriitura să nu fie pentru toată lumea. Naturalețea e o treabă muncită, exprimarea artistică a ideilor este o muncă extraordinar de solicitantă.

Scriitura este un act de comunicare deliberat, calculat. Trebuie gândit, altfel începi cu o idee și termini cu alta, și nu mai știi de ce ai început să scrii. Și, mai ales, trebuie verificat - ceea ce e coerent și corect în capul meu poate nu e la fel de coerent și corect pentru cineva care citește prima oară textul meu. Nu există text perfect scris din prima. De aceea ceea ce a comunicat la lansarea romanului Theodoros domnul Cărtărescu explică calitatea produselor dânsului. Și mă simt un pic ciudat să mă iau de cineva care are încă ideile despre lume pe care le avea un elev de clasa a VI-a, dar hai să discutăm despre…

Impostura optzecistă

Îmi dau seama că încă nu am reușit să reparăm complet efectele tiraniei comuniste în România. Acum o să vorbim despre un aspect care în mod normal pare neînsemnat, și anume de controlul comunist asupra culturii. Vedeți voi, cultura nu este un domeniu în care planificarea centrală să poată să funcționeze. O planificare centrală nu ar fi putut să dea un Fear and loathing in Las Vegas, un Philip K. Dick sau un Chuck Palahniuk - nu ar fi putut da nici un Eminescu sau un Caragiale. Singurul lucru pe care îl poate da o planificare centrală e propagandă, și sistemul comunist a reușit foarte rapid să înăbușe orice zvâcnire a contra-culturii. Nu sunt la punctul unde să fiu capabil să vă dau o istorie a descreșterii culturii românești sub comuniști, ce pot să vă zic e că în anii ‘80 cultura era complet controlată de stat. Artiștii, așadar, au început să facă rezistență prin cultură, suferind în exil la Păltiniș și în vila lui George Enescu de la Tescani.

Nu e important cum optzeciștii au ajuns să scrie și să fie renumiți, suficient încât să sufoce cultura românească suficient încât să nu mai existe generații noi după, până prin 2010. Nu știu dacă ați observat, dar singurul scriitor real între 1990 și 2010 pare că este Simona Popescu, cu acel best-seller numit „Exuvii”, romanul pe care nu l-a citit nimeni de bună-voie, ci doar pentru că a fost inclus în programa școlară.

Ce s-a întâmplat? Optzeciștii fiind la cârma instituțiilor culturale la finalul anilor ‘80 sunt în mod natural cei care „repornesc” cultura în anii ‘90. Fără un planificator la vârful statului care să le spună când e cazul să se retragă, mafia culturală din anii ‘80 a scăpat de sub control și s-a insinuat în toate aspectele culturale ale României. Că vorbim de scris, muzică, film, sau orice altă formă de producție culturală, cineva celebru din anii ‘80 e acum la cârmă într-o formă sau alta. Cărtărescu e doar un reprezentant.

Bine, veți spune, dar cum poate cineva care nu are valoare (conform opiniei mele deloc umile) să rămână la nivel înalt atâția ani precum Cărtărescu? Cărtărescu a fost făcut mare de o colecție de patru texte scrise pentru o revistă glossy „De ce iubim femeile”. Cărtărescu a fost inexistent ca intelectual public înainte să vândă 30.000 de exemplare dintr-o colecție de texte patetice (pline de patos, șugubeților, nu jalnice), care au dat bine la gospodine. Textul ăla e publicat în 2004, un an deprimant, în care Adrian Năstase părea că a reușit să-și impună cu succes noua dictatură socialistă în România. Lucrurile arătau foarte urât în 2004. Cam așa:

Da, în 2004 când Tataee se lupta cu corupția în versuri, Cărtărescu se lupta cu o invitație la sex în trei pe care a refuzat-o. Dar chiar și-așa, Cărtărescu vine și face ceva ce nu credeam că se poate - într-o lume în care românii nu mai citeau mai deloc (nu am cifrele de vânzări, dar anii ‘00 sunt probabil cei mai răi pentru scriitorii români), un român vine și este citit. Atât de popular a devenit Cărtărescu peste noapte încât și Băsescu întrebat ce citește a spus Cărtărescu, neștiind că opera de căpătâi a lui este un poem imund de câteva mii de pagini.

Însă Cărtărescu nu e un succes accidental. El e unul din cercul acela optzecist, e prieten la cataramă cu șeful celei mai culte edituri românești, scrie cărți lungi pe care prietenii lui, criticii și șefii instituțiilor locale care mai dau premii pentru cultură pe stil comunist, le laudă, în principiu pentru că încă regretă că nu pot să-i bage la-nchisoare pe adevărații poeți ai anilor 2000.

Impostura optzecistă e încă la putere. Cărtărescu e doar un reprezentant, dar trebuie doar să vă uitați la cei care sunt, pe hârtie, șefi la cultură, să-i vedeți acolo. Impostura optzecistă e suficient de puternică încât a sufocat cultura românească 30 de ani de la Revoluție, și îi mai dau încă vreo zece ani de inerție. Din fericire, impostura optzecistă se îndreaptă spre momentul în care cifra se va referi la vârstă, nu la decadă. Ideile în mod sigur vin de-acolo.

Cultură cu C mare

Ceea ce face domnul Cărtărescu este Cultură cu C mare. Dacă ești un neofit și, citind un volum de Cărtărescu, vei constata că e o prostie, se vor găsi suficiente voci care să se uite la tine cu superioritate: „Nu, boule, ești tu un imberb și incult”. Ce scrie Cărtărescu este Cultură. Vedeți, valoarea lui Cărtărescu este dată de faptul că e apreciat de critică, dar critica e formată din cine? A, fix prietenii lui? Aha. Încercați numai să citiți orice din Cărtărescu - orice altceva decât colecțiile de articole de presă (care sunt bunicele) și colecția „De ce iubim femeile” - pentru a vedea exact cam cât de prost scrie cel mai iubit scriitor român.

Am luat din nou păduchi, nici măcar nu mă mai miră, nu mă mai sperie, nu-mi mai provoacă greaţă. Doar mă mănâncă. Lindeni am mai tot timpul, îi tot scutur când mă pieptăn în baie: ouşoare de culoarea sidefului, lucind negricios pe faianţa chiuvetei. Rămân destui şi între dinţii pieptenelui, pe care-i curăţ apoi cu periuţa de dinţi veche, cea cu coada mucegăită. N-am cum să nu iau păduchi - sunt profesor la o şcoală de periferie. Jumătate din copii au păduchi, le sunt găsiţi la începutul şcolii, la vizita medicală, când asistenta le prefiră părul cu gesturile experte ale cimpanzeilor - doar că nu crapă-n dinţi crustele de chitină ale insectelor capturate. În schimb, recomandă părinţilor o soluţie alburiu-leşioasă, mirosind a chimicale, aceeaşi pe care-o folosesc până la urmă şi profesorii. Toată şcoala ajunge în câteva zile să miroasă a soluţie împotriva păduchilor.

V-am dat doar primul paragraf, pentru că dacă scriu cuvântul AJUT*R aș putea fi acuzat de plagiat - fiind pus de autor pe trei pagini, și deci fiind un citat mult prea lung din carte pentru a fi considerat în limitele legii drepturilor de autor.

Cultura cu C mare se laudă cu sfidarea popularității. Cultura cu C mare este inaccesibilă muritorilor de rând și se mândrește cu treaba asta. Cultura cu C mare râde de incultura publicului, și își trimite anual meme cu „cât de puțin citesc românii”. Chiar și atunci când citesc românii sunt niște imberbi, pentru că iată, citesc Irina Binder sau Petronela Rotar, nu citesc cultură. Revistele de Cultură mor pentru că sunt inutile publicului larg, și deci sunt obligate să vină cu mâna întinsă la inculții de la conducere care manipulează punga publică. Pentru oamenii de Cultură, Cărtărescu e un semizeu - fiecare carte a lui este compusă din sute de pagini de autoerotism pseudointelectual cu care își pot clama superioritatea asupra muritorilor de rând - ei Demiurgi, ăia niște Cătălini care o iau pe domnișoară de mână și o duc la dânsa-n dormitor.

Revenim acum la stilul domnului Cărtărescu

Cărtărescu are un public asigurat, captiv. Practic, orice om care se crede intelectual trebuie să-l citească pe Cărtărescu pentru că scrie mult și e comentat de toți prietenii lui din zona literară. Liiceanu nu o să vorbească vreodată despre ultima carte a lui Lamba nici măcar să se uite superior la ea și să-i spună că e proastă. El știe că numai prietenul lui, Cărtărescu, face un act de cultură real, și, ca doi colegi de bancă-n liceu care schimbă bilețele în timpul orei, are limbaj similar cu al dânsului. La fel DeCeMeu, omul care a arătat că poate eșua nu doar la Tv dar și în online, dând vina pe faptul că publicul tânăr e incult și deci nepregătit pentru kakaia kultur.

Ei bine, naivitatea artistică a domnului Cărtărescu îmi confirmă câteva bănuieli:

1. Nu-și citește textele.
2. Nimeni nu-i face editare
3. Nu are prieteni care să-i spună că scrie execrabil.
4. Nu ascultă feedback-ul criticilor reali.

Nu are nevoie. Oricare ar fi sinecurile lui Cărtărescu (chiar nu-mi pasă) se vede că nu e un om care să trăiască din calitatea scriiturii sale, și că scrisul e un act de vanitate. Nu se deosebește de prințesele cărora le fac trupă iubiții lor cu bani - și acolo e vorba de un act de vanitate, nu de talent. Da, Cărtărescu scrie relativ coerent la nivel de frază, dar nu e o calitate suficientă. Pentru a scrie ceva citibil ai nevoie de mai multe elemente care lui îi scapă.

Cărtărescu nu este cauza, el e doar exponentul, e doar manifestarea imposturii optzeciste. Nu am absolut nicio treabă cu Cărtărescu-omul. Ar putea chiar să-mi placă, scrie articole la ziar bune, și are pisică, deci poate că e om bun. Cărtărescu, scriitorul, însă, este execrabil.

În loc de concluzii

De fiecare dată când l-am criticat pe Cărtărescu m-am pomenit cu o groază de voci care mă întrebau „dar ce competență ai tu să îl critici pe acest corifeu impecabil al literaturii române?” Bine, nu formulau lucrurile așa, ci mai ghiolbănește, asta pentru că admiratorii lui Cărtărescu sunt și ei o subcultură minoră.

Unde îmi stă competența? În primul rând, o treabă pe care trebuie s-o știți cu toții este că e ok să-ți displacă un text și chiar să-ți exprimi neplăcerea. Nici măcar nu trebuie argumentat - e suficient un „Solenoid e o carte proastă”. Dacă ai terminat doisprezece clase ar trebui să fii suficient de calificat cât să spui dacă un act de ficțiune literară își atinge scopul sau nu. Da, și tu poți avea o părere, și acea părere poate să fie defavorabilă, e dreptul tău. Și nu doar Cărtărescu trebuie să fie ținta, e ok să citești Eminescu și să zici că e foarte slab, sau să citești Caragiale și să ți se pară neamuzant.

Problema mea cu optzeciștii este că ei au format dezastrul literaturii române în forma în care a ajuns în ziua de azi. Ei stau ca autorități culturale de vreo 40 de ani, și atunci trebuie să-și asume responsabilitatea pentru neajunsurile culturii românești din ziua de azi - e o domnie prea lungă să nu îi judecăm efectele. Sub optzeciști românii s-au scârbit de lectură, sub optzeciști românul simplu s-a scârbit de Cultură. Și e ok să arătăm cu degetul înspre ei.

Și mi-e groază că cineva se va uita în sus către Cărtărescu, să-l întrebe: „dar cum se face să devii un bun scriitor?” Și va primi răspunsul „ah, te pui, scrii, publici, așa, dintr-o bucată, n-ai nevoie de editare”. Pentru că secretul lui Cărtărescu nu e că e un scriitor extraordinar de bun.

Secretul lui Cărtărescu e că e prieten bun cu ăla care deține editura și din cauza asta o să-l cumpere automat toți snobii care vor se dea cultureți.

PS: ca și Cărtărescu am scris acest text genial la prima mână, și uite, ca la Cărtărescu, mi-a ieșit o mizerie!