Teambuilding (2022)

Teambuilding este o comedie românească care a fost filmul anului 2022 în România. Cu Matei Dima (Bromania), Cosmin Nedelcu (Micutzu) și Șerban Pavlu ca și cap de afiș, după un scenariu scris de Alex Coteț, regizat de Coteț, Dima și Nedelcu. E un film nerecomandat minorilor, cu limbaj extrem, cu beții și consum de droguri.

Pentru că e prea muncitor și deranjant pentru conducere, Emil (Matei Dima) este „avansat pe lateral” - mutat la divizia call-center a firmei, unde trebuie să coordoneze o echipă de neisprăviți. După o minimă interacțiune cu echipa încep să se lege oarecare simpatii între noul șef și echipă, moment în care Emil e anunțat că departamentul de call-center va fi concediat. Ideea salvatoare pentru a evita concedierea e câștigarea unui concurs din cadrul unui tradițional team-building, în care se întâlnesc patru echipe din Craiova, Iași, București, și Cluj. Sunt patru probe, după o sumedenie de peripeții echipa din București (call-centerul) și cea din Cluj sunt la egalitate, are loc o ultimă înfruntare, după care echipa bucureșteană iese câștigătoare.

Povestea e mediocră - e un cadru pentru o comedie de anii ‘50, gen Louis De Funes, pe care se pune umor fără perdea, o combinație de National Lampoon’s, comediile de colegiu din anii ‘80 și clonele de American Pie de la începutul anilor 2000. În mod normal nu m-aș pune să scriu despre Teambuilding. Nu e în genul pe care-l urmăresc eu de obicei - îmi plac comediile, sigur, dar nu mă amuză nici prostia nici excesul, iar Teambuilding este despre asta. Dar trebuie să spun ceva pentru că deja am auzit prea multe voci plângându-se despre cum Teambuilding e grobian, teribil de prost și alte lucruri - și vreau să vă zic, da, e toate astea și bine că e.

Pentru că e necesar și genul ăsta de umor. Nu trebuie să-l gustăm toți cei care stăm cu urechile ciulite să vedem ce albume mai scoate Beethoven și Chopin. E nevoie și de umor de-ăsta de golăneală. E o evoluție necesară; și dacă e ceva ce am observat în ultimii ani e că începe să apară ceva mai multă diversitate în filmele românești. E altceva decât impostura mizerabilistă pe care am văzut-o în ultimii 20 de ani; un film care aduce oamenii în sala de spectacole pentru că e despre ceva ce oamenii recunosc ca fiind familiar, abordabil, suficient de ușor de digerat, ceva să te relaxeze. Că până la urmă asta e o funcție de bază a filmului, să fie entertainment - să distreze, să relaxeze. Și se pare că suficient de mulți români au fost obiectiv atrași de acest tip de entertainment. Înseamnă că trebuie să facem mai mult, și, în același timp, să diversificăm.

Ce funcționează? În primul rând, situația. Chiar dacă pare dusă la extrem, aud niște povești de la oameni care au participat la teambuilding-uri care alunecau în toate tipurile de exces prinse în film. În al doilea rând, formula „trupă de neisprăviți” care reușesc să câștige contra favoriților e destul de bine prinsă pe film. Apoi, personajul principal - există o evoluție, un arc pe care îl parcurge personajul, și un final fericit care are sens. Sunt câteva personaje de suport bune, în special Horia Brenciu jucat de Micutzu, care ajunge să leșine și să vorbească cu Horia Brenciu Cel Adevărat ca un semn divin. E drept, sunt un pic parțial pentru Micutzu - e genul de om care mi se pare amuzant în cam orice face, omul ar putea să facă show numai ieșind pe scenă și vorbind cu oamenii. Bine, Micutzu e un comediant fantastic, și filmul chiar se folosește de treaba asta.

Ce nu funcționează? Oamenii se grăbesc. Toate glumele sunt grăbite, totul se întâmplă cu repeziciune, totul e comprimat de parcă e făcut să fie o colecție cu bancuri cu teambuilding. Sigur, nu vroiam nici să fie 6 glume puse în două filme diferite, ca Povestiri din Epoca de Aur, dar ar fi mers păstrat ceva și pentru Teambuilding 2.0, CSR-ul cu plantat copaci. Așa, oamenii s-au grăbit să înghesuie tot în primul film. E amuzant, dar nu ai timp să-ți pese de personaje. În afară de Emil (Bromania) și Horia (Micutzu) poate cel mult de Lorena (Anca Dinicu) îți mai pasă un pic. Și chiar și-așa, totul e superficial - totul se întâmplă cu rapiditate prea mare, n-ai timp să digeri glumele. E ca și cum ai avea un show de standup de 70 de minute condensat în 10 minute, toate glumele puse una peste alta, și gata, hai, acasă. În momentul în care filmul ar trebui să contrabalanseze cu niște scene măcar serioase, se grăbește. E prea mult, prea repede.

Am fost indiferent la umorul grobian. Da, la unele faze am dat cu ochii peste cap. Da, multe faze nu m-au amuzat. Dar nu m-a deranjat nici suficient de mult cât să dau mesaj pe Twitter că sunt super-special că nu-mi place filmul. E ok. E necesar.

Ce poate fi făcut mai bine? Încă mai e de lucru la regie, la partea de scenariu, și la jocul actoricesc. Micutzu e natural, Anca Dinicu îmi place cum joacă, Pavlu joacă corect personajul pe care îl are, Bromania face treabă bună - în rest mi-e greu să spun că m-a impresionat ceva - poate șeful echipei din Craiova care a fost natural în postura de „câine bețiv”. Dar cred că se poate mai bine. Mi-ar plăcea ca oamenii să se uite la filmul ăsta, să zică: „eu pot mai bine”, și s-o facă.

Cred că se poate. Și mie mi se pare un pas înainte. Da, nu e un film care să fie pe gustul tuturor. Dar nu trebuie să fie. E ok. Nu trebuie să fie totul pentru toată lumea.