Conținut pentru roboți

Discutam cu un amic și am ajuns la concluzia că marea majoritate a presei moderne este, de fapt, lupta unor oameni de a crea conținut pentru roboți. Articolele pe care le citiți în presă, majoritatea, nu sunt făcute pentru voi, cei care citiți - ci sunt făcute pentru roboți precum Google, Facebook, Bing. Să mă explic.

Gândindu-mă la cum funcționează roboții îmi dau seama că nu se pot implementa cele trei (ba chiar patru, spoiler alert) legi ale roboticii, postulate de Asimov. V-aș putea explica motivele tehnice, dar motivele tehnice sunt absolut plictisitoare - de fiecare dată e vorba de mici chițibușării - mici „faze” care îți demonstrează că oricum ai programa un automat nu vei putea să îi dai legi atât de generale, pentru că lucrează cu concepte superioare.

1. Un robot nu are voie să pricinuiască vreun rău unei ființe umane, sau, prin neintervenție, să permită ca unei ființe omenești să i se facă un rău.
2. Un robot trebuie să se supună ordinelor date de către o ființă umană, atât timp cât ele nu intră în contradicție cu Legea 1.
3. Un robot trebuie să-și protejeze propria existență, atât timp cât acest lucru nu intră în contradicție cu Legea 1 sau Legea 2.

Problema e destul de simplă. De exemplu, prima lege e ușor de încălcat - un robot aflat într-o cameră închisă cu geamuri incasabile ce asistă la un accident mortal va încălca această lege. E clar că legea trebuie rafinată, dar iarăși, lucrăm cu concepte superioare - de bine și rău, de cauzare și inacțiune, și chiar definiția unei ființe umane e foarte dificilă. De exemplu, dacă definești o ființă umană ca un umanoid autonom, neoconservatorii (AUR, BOR, pseudocreștinii, bloggerii care scriu scandal când beau prea mult) ar elimina de pe lista ființelor umane femeile, că ele n-au voie să decidă în mod autonom ce se întâmplă cu corpul lor.

Dar legile roboticii rezolvă o problemă. La modul declarativ, ele sunt o măsură de siguranță contra unei eventuale supremații a roboților. Roboții au capacități și resurse inaccesibile unui om normal, motiv pentru care ceea ce roboții pot să facă în mod autonom trebuie restricționat. Construim roboții să fie mai puternici ca oamenii, să fie mai capabili - să poată căra mai mult, să reziste mai mult, să aplice forță mai mare, etc. etc. etc. Declarativ, suntem protejați de aceste trei legi.

Realitatea acestor trei legi este că ele sunt concepute de un entuziast în ceea ce privește tehnologia care, însă, nu a înțeles cum va fi implementată acea tehnologie. Așa cum, la modul foarte naiv, jocul rusesc „Nu Pogodi” poate fi considerat inteligent pentru că îți creează ție ca jucător o situație din ce în ce mai dificilă, orice unealtă cu un grad minim de autonomie poate fi văzută ca inteligentă. Realitatea e însă că foarte des comportamentul haotic, aleatoriu, este confundat cu inteligența. Doar că aceste unelte aleatorii nu lucrează cu aceleași noțiuni morale și etice cu care lucrăm noi, oricât de mult ne-am dori noi să se întâmple lucrul ăsta. De fapt (și acum o să jignesc toți prietenii mei care chiar lucrează în machine learning) majoritatea sistemelor pe care le numim „inteligență artificială” sunt doar simulări folosind metode Monte Carlo (adică metode care folosesc numere aleatoare) sau arbori condiționali cu foarte multe condiții.

Dar de ce zic toate astea? În principiu pentru a rămâne cu oamenii care știu să citească sau cei care vor să citească pe subiectul ăsta. Dar și pentru că voi folosi informațiile astea pentru a vă explica un fenomen bizar care a luat pe deasupra publicistica.

Acum 25 de ani un ziar avea un singur titlu, hai două, prin care putea să convingă cititorii să cumpere ziarul. Oamenii mergeau în stația de autobuz, erau plictisiți, așteptau mașina să meargă la lucru, și luau un ziar. Nu luau zece, că de ce te-ar interesa să cumperi zece ziare? Luau unul singur - mare majoritate din obișnuință luau același ziar, dar uneori se uitau și la altele, să vadă ce scriu - și îl cumpărau pe cel cu un titlu mai atractiv.

Problema pe care au avut-o dintotdeauna ziarele e că oamenii care cumpărau ziarul din obișnuință sunt o vânzare sigură - pe tine ca ziar te interesau nu oamenii ăștia (pe care îi ai, teoretic, în buzunar) ci pe cei care ar aluneca după un titlu mai șmecher. „O găină a făcut pui vii”, de exemplu, îți atrag cele zece vânzări în plus la chioșcul ăla de ziare - și un milion de exemplare în plus pe toată țara. De ce e o problemă? E o problemă pentru că oamenii care îți cumpără produsul din obișnuință încep să fie trădați - și încet-încet vor naviga către alte surse de informare. Senzaționalismul vinde, dar nu vinde foarte multă vreme - și la un moment dat se separă și ziarele în „serioase”, „cu parti-pris-uri”, „de scandal”. Pentru ziarele de scandal era o cursă spre pământ, pentru că dacă în ziarele serioase puteai să vezi reclame la branduri prestigioase (pe bani mulți), ziarul de scandal trebuie să inventeze scandal în fiecare zi, și să vândă reclame la lucruri mai puțin prestigioase. Ziarul serios are reclamă la Mercedes, cel de scandal reclamă la Triferment. Practic astea sunt cele mai importante surse de finanțare pentru presă: cititorii și reclama.

Așa că și ziarul de scandal era semi-serios - nu era tot ziarul un scandal, ci doar unul-două scandaluri pe zi, nu mai mult. Restul, ca să-și păstreze o oarecare respectabilitate, era relativ serios: relativ pentru că nu poți să pui niște salahori să-ți facă operație pe creier.

Dar internetul a schimbat complet economia producerii și distribuției de știri. Deodată, era ieftin să distribui - și partea dificilă s-a mutat pe crearea de știri și de articole atractive. A dispărut ritmul zilnic - oamenii citesc presa la ora 6 dimineața, la ora 12, 4 după-amiaza sau 2:30 dimineața. Mai rău, nu există un loc unde potențialii clienți să poată vedea mai multe surse de informare și să decidă să achiziționeze un calup de informații pe care ți-l dă o singură sursă. Dar, mai important, oamenii nu mai sunt dispuși să dea bani pentru informare - oamenii pretind să acceseze informațiile gratuit. Deci prima jumătate - cititorii - au dispărut din peisajul finanțării presei. Responsabilitatea finanțării organizațiilor de presă s-a mutat, așadar, de la cei care erau principalii beneficiari (cititorii) la cei care vor să li se vadă reclama.

Dar e doar o schimbare de surse de finanțare, nu? Adică, nimic nu se schimbă! Cu noile mijloace poți să dai reclama la mai mulți deci e mai valo… oh. Nu. Nu e mai valoroasă. Concurența care scrie titlurile alea aberante primește mai multe clicuri, deci poate ar trebui să fac și eu la fel, să fac mai multe clicuri?

Ca și în cazul legilor roboticii, la nivel înalt lucrurile așa se întâmplă. În mintea oamenilor din presă, oamenii sunt cei care fac mai multe clicuri pe titlurile respective. Dar pe măsură ce intră mai tare în problemă încep să-și dea seama că obiectivul (mai mulți oameni care să intre pe pagina ta să vadă reclama care-ți aduce banii) e din ce în ce mai îndepărtat, și de fapt ei trebuie să lucreze la nivel de SEO, adică să facă optimizări ca articolele să fie mai vizibile în sursele pe care le folosesc oamenii ca să se informeze. Adică Google, Facebook, și aplicațiile agregatoare de pe mobile.

Dacă cititorul nu plătește, atunci pentru cine e scrisă presa? Păi e simplu. E scrisă pentru a mulțumi criteriile (uneori incredibil de rigide și puritanice) roboților care deservesc interesele acestor companii. Adevărul, Libertatea, Hotnews, nu mai fac presă pentru cititori - fac presă pentru clicuri, fac presă pentru automatizările Google și Facebook. Presa produce conținut pentru roboți.

Să revenim de unde am plecat. În momentul în care ești Asimov, n-ai văzut ce înseamnă internet pentru mase și robotică la nivel de anul 2022, e simplu să postulezi, în noțiunile pe care tu le cunoști, niște legi care ar putea să facă lumea perfectă. Însă pe măsură ce îți clarifici lucrurile, pe măsură ce te apropii din ce în ce mai tare de momentul la care vei aplica acel model teoretic mental pe care ți l-ai creat - realitatea va fi mult mai complicată decât te așteptai, și nimeni nu va putea să-ți definească corect acel model teoretic perfect. În anii ‘60 lui Dijkstra îi era ușor să postuleze că nu ar trebui să existe un produs software cu buguri - dar realitatea producției de software la scara la care se face în 2022 întră puternic în conflict cu idealul aparent realist în anii ‘60.

La fel, oamenii de presă care credeau că o să facă doar un compromis sau două pentru a se adapta la realitățile economiei Internetului au fost deodată absorbiți în economia atenției și în precariatul goanei după clicuri. Acum, o proporție amețitoare din presa românească, de exemplu, e creată numai pentru a mulțumi roboții, algoritmii, automatizările.

Oamenii care au făcut presă și care credeau că mai înțeleg ceva din ea au căzut și ei pradă economiei atenției. Acest articol, de exemplu, e în mod intenționat împănat cu detalii care pot părea plictisitoare sau sforăitoare pentru cineva care „nu are timp de prostii d-astea”, care are nevoie de ceva concis, la subiect, ca să treacă și articolul ăsta la „citite”, și să treacă mai departe. Oamenii ăștia ar fi preferat un tweet, preferabil inflamatoriu, cum văd că se procedează mai nou, în care îi fac boi pe potențialii cititori (puncte în plus pentru engagement!) după care zic baliverne care îi țin pe oameni conectați, implicați. Eventual sofisme cât mai greu de dovedit, afirmații aproximative, doar nimeni nu are nevoie să chiar verifice lucrurile pe care le afirmă, nu?

Dar am scris acest articol pentru că mi-e din ce în ce mai clar că lucrurile pot fi făcute mai bine. Și cred că fiecare din noi are responsabilitatea de a-și selecta sursele de informare, și să elimine dejecțiile zilnice în favoarea informațiilor selectate.

Așa că vă recomand să vă deschideți (sau să vă redeschideți) un cont pe platformele agregatoare de știri unde vă puteti configura sursele (prin fluxuri RSS). Adăugați acest blog (dacă vă place ce citiți) în lista de surse; și faceți la fel cu fiecare blog cât de cât interesant pe care-l mai găsiți. Eliminați-i din dieta voastră online pe cei care produc conținut pentru roboți - și faceți-vă propria selecție de oameni care chiar scriu despre lucruri care vă interesează. E un prim pas din revolta contra conținutului creat pentru roboți.

Pasul doi? Să vă creați propria platformă cu propriile gânduri. Fiecare pasăre pe limba ei moare - dacă nu spune nimic sau doar face gâlceavă pe platforma altuia, nu e mai sus decât o gâscă.